Reflecții despre Holocaust

Suferința lasă urme adânci, pe care cu greu le ascunzi. Stingerea speranței este un lucru abisal în viața unui om. Dar ce se întâmplă când zilnic speranța este aruncată și îngropată, când speranța este strivită de o mașinărie infernală.

Am citit tomuri despre Shoah, despre acel rug pe care oamenii au fost arși doar pentru că s-au născut. Tragediile grecești nu au avut în ele forța descrierii dramei în comparație cu memoriile supraviețuitorilor Shoah-ului.

Frică, spaimă, imposibilitate de a te salva, tortură psihică și fizică sunt ceea ce simțeau zilnic evreii în lagăr, condamnați pentru dreptul lor la existență. În istoria lumii niciodată nu s-a mai întâlnit un astfel de eveniment. Milioane de oameni uciși doar pentru că există și pentru că speră.

Torționarii  nu au egal în istoria omenirii, administratorii lagărelor naziști sunt torționarii supremi ai omenirii. Și cei din gulag-uri, cei din închisorile comuniste au fost feroci dar cei din lagărele naziste nu au fost oameni, nici măcar monștri au fost o rasă nemaiîntâlnită până atunci în istorie.

Compassionis se poate traduce ca  o suferință în comunitate. Omul unei comunități de suferință, acesta este omul Holocaustului sau homo compassionis. Un om pentru care normalitatea este suferința și durerea, un om pentru care gerul, foamea, lipsurile sunt un mod de viață. Și totuși acest om a supraviețuit și a învins istoria, a devenit o istorie vie și trăită pentru ceilalți.

Yad Vashem este un muzeu al suferinței și durerii,  poate cea mai apăsătoare clădire din lume, situată în inegalabilul Ierusalim. Pereții sunt pline de povești despre viață și moarte, despre noapte și zi, despre oameni și torționari.

Am citit, văzut, auzit povești despre Shoah însă adevărata istorie este viața acelui om al comunității de suferință. A trăit și a suferint împreună cu ceilalți lucruri greu de imaginat chiar și oameni cu mari creativitate. În Shoah răul a devenit banal, cum spunea Arendt, răul a devenit normal și chiar frecventabil.

            Înțelepții durerii așa i-a denumit Primo Levi pe supraviețuitorii  Holocaustului. Acești oameni care indiferent de vârstă s-au înțelepțit prin durere și un tragism despre care marii dramaturgi antici ar fi dorit să-l exprime, dar nu se poate exprima în cuvinte…

Răul este o normalitate și devine o banalitate când este perpetuat. În cazul Shoah-ului răul a devenit o obișnuință, o acceptare a vieții de zi cu zi, iar binele a devenit de neconceput. O răsturnare a lucrurilor unică în istoria omenirii. Oliver Lustig spunea în celebrul său, Ce rost are să vorbim de Holocaust? Lustig are dreptate ce rost are să studiem răul în forma sa pură și de neatins, răul ca esență a vieții.

Trebuie să trăim cu realitatea că Shoah-ul a născut noi oameni, trebuie să învățăm de la aceștia ce înseamnă răul și să nu-l repetăm. Este un deziderat ca toți oamenii să audă și să înțeleagă ce a reprezentat această tragedie fără margini. Traumele acelor oameni nu pot fi uitate ca o pagină oarecare a istoriei lumii, ele trebuie reamintite frecvent pentru a nu se mai repeta.

Personal cred că ignorarea unor astfel de evenimente ne poate produce mai mult rău decât toată întâmplarea în sine, există riscul ca acesta să se repete sub alte forme. De aceea răul nu trebuie banalizat sau normalizat el trebuie prezentat așa cum este, Rău. De aceea trebuie luate măsuri pentru ca astfel de derapaje absurde ale istoriei să nu se mai repete.

Memoriale, cărți, filme, broșuri, povestiri audio, poeme și multe altele  toate sunt necesare ca lumea să înțeleagă ce a fost Shoah-ul. Homo compassionis nu mai trebuie să apară pe acest Pământ, el trebuie privit ca ceea ce istoria a produs și ce trebuie evitat. Orice holocaust, genocid, etnocid produce suferință iar homo compassionis reapare în istoria lumii. Un dicton ne învață că trebuie să învățăm din trecut, eu spun că trebuie să trăim trecutul pentru  a ne feri de un posibil viitor periculos.

  Shoah-ul este un trecut ce nu mai trebuie repetat, cine are imprudența să amintească de acest trecut îl invit să vadă Yad Vashem-ul și să înțeleagă că familia sa sau poate chiar el ar fi putut trece printr-un astfel de infern.