Tragismul vieții – la moartea generalului Dorin Ioniță

          Aceste rânduri sunt despre omul și camaradul Dorin Ioniță. L-am cunoscut în urmă cu aproape 20 ani, vesel, jovial, încrezător și  plin de planuri de viitor. Era șef de birou în Departamentul pentru Apărăre și Relații Internaționale. Un om plin de viață și de bune intenții însă cu o mare pasiune în a trăi viața.

          Vremurile au trecut iar Dorin a început să urce în ierahia militară, între patru ochi ne permiteam să vorbim deschis deși era mai mare în vârstă, grad și funcție. După un eveniment fericit în viața mea a fost numit locțiitor pentru operații și instrucție al Șefului Statului Major al Forțelor Terestre. Ofițer de artilerie bine pregătit, repectuos, elegant și patriot. A lăsat o imagine bună celor care l-au cunoscut. A fost și un bun șef al Direcției Instruire și Doctrină din Statul Major al Apărării. Generalul Ioniță a avut o carieră militară de excepție și îi rog pe cei care știu să-și amintească mereu de acest ofițer foarte bine pregătit și patriot.

          După plecarea generalului Foca din fruntea Comandamentului Forțelor Întrunite a fost numit comandant, funcție pe care a deținut-o până la pensionare. Militarii care au trecut prin această instituție pot confirma că au fost ascultați, sfătuiți și ajutați de generalul Ioniță. Un ajutor oferit necondiționat. Ținea foarte mult la subordonați și îi ajuta pe toți în toate împrejurările.

             Nu am lucrat în subordine directă dar am colaborat la exerciții și la alte activități de instruire, însă relația noastră a fost personală și extrem de apropiată.

       Militarul și camaradul Dorin Ioniță  avea un suflet mare și punea pasiune în tot ce întreprindea. Ființa sa ardea ca o flacără, era o ca o lumânare mereu aprinsă.

          După pensionare am ținut legătura și ne-am ajutat reciproc, lucruri care vor rămân pe veci știute doar de noi doi.  Îmi aduc aminte că l-am rugat să scrie ceva în cartea mea despre istoria infanteriei române, însă mi-a spus  „Alex eu sunt artilerist știi că nu dă bine”. M-a rugat insistent să nu-l pomenesc deloc în carte, i-am respectat dorința.

          I-am spus direct că la 200 de ani în 2030 va fi trecut fără știrea lui, amintind activitatea sa în fruntea Comandamentului Forțelor Întrunite. Mi-a spus atât    „Să trăim să vedem Alex” și i-am replicat „Știi bine că imediat trec anii și o să fii prezent”. A tăcut iar aceea tăcere m-a făcut să cred că era o formă de precauție specifică vârstei.

       Am povestit despre viitor și vremuri era plin de viață și de speranță. A fost un om foarte credincios și implicat în viața bisericească. A fost ctitor la mai multe monumente bisericești, unele pe care nu le-a făcut niciodată publice.

       Știam de pasiunile sale, mașini, călărit și viața frumoasă. Un om foarte credincios și devotat familiei, îmi povestea mereu de copii săi cu mândrie. Subliniez că avea un suflet nobil, sensibil și deschis.

        Gestul din ultimele clipe ale vieții poate fi greu de explicat pentru mintea omenească, pentru că omul pe care îl știu nu era capabil de astfel de gesturi.

          Oameni din întreaga armată au fost ajutați și de aceea gestul pe care l-a făcut este uluitor pentru toți. Mă refer la gestul reprobabil urmat de moartea sa tragică. Moartea sa este în fapt o tragedie pe care numai Dumnezeu o poate înțelege.

          Moartea lui Dorin Ioniță rămâne pentru mine un moment extrem de trist și plin de amărăciune, modul în care a sfârșit este nedrept. Dar cum scrie Sfântul Sofronie de Essex el nu și-a pierdut sufletul doar trupul.

          Îl rog pe Bunul Dumnezeu să aibă grijă de acest suflet sensibil, care a crezut sincer în Dumnzeu și care a iubit viața dăruită nouă de Dumnezeu.

           Însă nici un om nu este fără de greșeală…

 

Am onoarea să vă salut domnule general-locotenent, prieten și camarad

Dorin Ioniță!