Sentimentele umane au provocat multe discuţii referitoare la provenienţa lor şi influenţei asupra societăţii în general. Un sentiment este un afect? un gând?                o senzaţie? o dorinţă? Multe teorii susţin că aceste sentimente sunt moştenite dar pe timpul vieţii ele se descoperă încet, în urma unor experienţe. Sentimentul este ceva metafizic şi fizic în opinia mea. Noi descoperiri în domeniul astrofizicii susţin că orice materie în univers are şi un opus negativ, un rău, adeseori numit antimateria. Dualitatea aceasta bine şi rău este şi la nivelul Universului, un exemplu ar fi noua stea găsită Nemesis, soarele negru, opusul  Soarelui nostru.

                        Partea metafizică a sentimentelor, este puterea lor de a se exprima la orice vârstă, aparent iraţional. Totul în lume este raţional, nimic inconştient, poate doar gândurile ascunse, pe care noi am dori să le aneantizăm. Un copil simte un puternic ataşament faţă de braţele şi corpul mamei, simte că este parte a acelui corp, la vârsta de câteva luni puterea de a raţiona nu s-a dezvoltat. Un alt sentiment este atunci când observăm o persoană persecutată, oropsită, se declanşează o milă interioară. La început este emoţia apoi mila, din păcate la unii oameni mila rămâne la stadiul de emoţie. Partea fizică este percepţia unui lucru care ne provoacă un sentiment, de exemplu cel de repsingere sau greaţă este datorat de cele mai multe ori de văzul sau auzul nostru oripilat.

                       Diada sentimentală este caracterizată şi de un factor de intensitate. Intensitatea sentimentelor este o latură sufletească dar şi mentală.Varietatea sentimentelor este ancestrală, nu există om care să nu fi fost milos, rău, gelos. Multitudinea de exemple o găsim în cărţile de istorie. Şi totuşi de ce sentimentele sunt universale?  Caracteristica principală a omului este a simţi, toată viaţa noastră este compusă din a simţi dar şi din impresii sau senzaţii, la care se adaugă vise, iluzii şi speranţe.  A simţi este un verb universal ce nu are nevoie de traducere, fiecare om simte foamea, setea, durerea sau plăcerea.  În felul în care fiecare o simte, de fapt aceasta este diferenţa fundamentală dintre oameni, este reflectat în comportament.  Acest filon al omului este structura sa sufletească şi fizică, se spune că atunci când inima, sufletul, suferă şi omul suferă.Este perfect adevărat dar cu mici nuanţări.

                      Impresia este o capacitate pur cognitivă, o imagine, o melodie ne modelează percepţia asupra lumii.  De exemplu într-un oraş vechi avem impresia că suntem rupţi de civilizaţie, şi ne simţim nostalgici. Un peisaj frumos ne dă o impresie de paradis pe acest pământ în care toate sunt aşa de străine nouă, până şi natura.  De aceasta la vederea unor arbori seculari sau a unei plaje ne închipuim paradisul.  Senzaţia este o caracteristică care ne ajută să ne orientăm în viaţă, de exemplu o apă extrem de rece nu o putem bea sau un loc întunecat nu ne face plăcere să-l explorăm. Este strict dependentă de simţuri dar şi procesul de cogniţie, se subordonează acestora dându-ne doar produsul finit cum ar fi teama, groaza sau siguranţa.

                      Trebuie să facem o diferenţă între a simţi care este o apetenţă doar sufletească şi senzaţie. Sentimentul de iubire nu este doar o pură senzaţie. Visele, iluziile şi speranţele sunt închipuiri ale minţii şi ale dorinţelor noastre pe care nu le putem realiza. În privinţa viselor ideea mea este că visul este reprezentarea exactă a unui lucru care ne-a marcat în trecut, conştient sau nu, şi reapare sub forma unor trăiri prezente . De exemplu un obiect ne-a marcat într-un mediu ambient în urmă cu ceva timp, revenind în acel ambient uităm obiectul, creierul însă îşi reactivează gândurile ascunse care reapar în timpul somnului. Obiectul poate fi desigur şi o persoană, un subiect.

                     Sentimentele au două dimensiuni pe care greu le percepem, una poztivă şi una negativă. Latura pozitivă este aceea când omul are sentimente bune şi le cerne prin sita gândirii şi ulterior le pune în aplicare. Cea negativă este când sunt puternice şi omul devine iraţional nu poate stăpâni această furie a lor, iar filtrul gândirii este total ignorat,  de exemplu mari dezamăgiri duc la suicid sau omucid.  Sentimentele sunt caracteristice nu numai omului ci şi tuturor vietăţilor, singura mare diferenţă este capacitatea de a raţiona, deşi uneori animalele predau adevărate lecţii de umanitate oamenilor.

                      Termenul de umanism nu are o vechime foarte mare şi a fost adesea greşit interpretat.  Mulţi s-au referit la el ca la o calitate a omului, bunătatea sau compasiunea,alţi gânditori ca la ceva universal în raport cu omul, din păcate şi ceva abstract .

                      Umanismul este caracteristic omului şi este totalitatea gândurilor şi produselor fiinţei umane, fie ele produse materiale sau culturale, vise sau gânduri concrete. Umanitatea este termenul general pentru toţi locuitorii acestui Pământ indiferent de rasă, religie, sex sau naţionalitate. Termenul folosit este şi cel de omenire. Specific fiinţei umane este demnitatea. Demnitatea faţă de ea dar şi faţă de mediul înconjurător, faţă de animale şi plante. Datoria omului este să conserve acest mediu înconjurător nu să-l distrugă, împlindu-şi visele de semizeu tehnologic.  Umanismul are în structura definiţiei sale şi ceva metafizic, care-l atribuim unor alte vietăţi sau lucruri. Spre exemplu putem spune despre un animal că este uman, are sentiment de filiaţie exact ca omul.

                         Furia lumii în care trăim se poate defini într-un cuvânt disperare.O nelinişte pe care fiecare om o simte faţă de celălalt, un deranj fizic pe care îl percepem despre ceilalţi, deranj provocat de înstrăinarea indusă virtual.  O depărtare de oameni cu ajutorul unei maşinării care înlocuieşte omul, computerul.  Această înstrăinare are o cauză fundamentală şi anume comoditatea omului. Comoditatea de a mai gândi, de a mai vorbi cu o persoană, de a mai afla noi opinii. Poţi afla multe dialogând şi cu ajutorul computerului dar nu putem percepe omul în întregimea sa, reacţii, mimică şi gestică.  Sub falsul motiv că vrem să dialogăm cu mai multă lume, masa ne sperie, numărul uriaş ne sperie. Este un antic instinct gregar al omului, care are perfecta reprezentare în reţelele de socializare şi în vizitarea de site-uri.

                       Nivelarea şi uniformizarea minţii, duce lumea într-un nou Ev Mediu, îl citez aici pe Berdiaev. Această nouă medievalizare este consecinţa lipsei unui model cultural pregnant în lume, desigur că mai există cultură în lume dar la nivel de specialişti, nu de masă cu o valoare calitativă. Aceste sentimente induse omului produc în el, dezumanizarea sau desacralizarea sa.  Omul nu mai este o fiinţă aleasă de Providenţă, este un nevolnic animal raţional, care este redus la instincte şi pasiuni efemere.  Devirilizarea omului şi desubstanţierea sa produce un fenomen care se numeşte, lipsa de milă. Sentimentul de milă este adeseori luiat în derâdere, este considerat un reflex antic şi de origine bisericesc. Mila este reprezentată cel mai bine de Terra, acest glob suportă atât demult de la noi, fără o urmă de revoltă, pe alocuri produce mari dezastre, aceste dezastre readuc în lume sentimentul de milă.De ce nu mai există lumea?  Dintr-un motiv şi anume, omul trăieşte în spatele unui ecran şi se crede zeu, când iese pe stradă ceilalţi îi produc scăârbă, în incoştientul său puternic digitalizat, sentimentele sunt orientate în mila către tehnologie nu către oameni. Un exemplu scurt, să luăm de exemplu un împătimit al computerului şi să-i arătăm un căţel bolnav, slab, fără vlagă şi un computer de ultimă generaţie şi să-l distrugem, unde credeţi că se revolta? Bineînţeles că la computer, doar el poate fi singurul care îl înţelege, nu un biet animal urât mirositor şi slab. Realitatea a fost transgresată de virtual, mintea sa este înlănţuită cu cabluri de fibră optică nu mai este loc de sentimente. Absenţa acestui sentiment, din păcate, se manifestă la toate vârstele şi la toate nivelele intelectuale dar şi sociale. Mila este dovada că noi suntem oameni, lipsa ei este confirmarea că ne-am dezumanizat, ne-am barbarizat, ne-am animalizat.

Articolul Anti-radicalizare sau  despre umanitate apare prima dată în Alexandru Cristian.

 Istoria curge în faţa noastră ca un râu fără margini. Orice eveniment are o semnificaţie. Istoria nu are sfârşit sau început. Istoria este istorie. A defini istoria este ca şi cum ai lua biblioteca din Alexandria şi ai descrie o pagină oarecare dintr-un tom aflat pe un raft. Imposibilitatea de a defini istoria îi dă o greutate anume.

    De la începutul scrisului cărţile s-au întemeiat pe o valoare relativă. Cartea este o oglindă ce priveşte într-o perspectivă istoria lumii. O bibliotecă poate să cuprindă milioane de pagini dar nici o carte. O carte este un univers definit şi acceptabil. O carte nu este vis, himeră sau haos. Rafturile bibliotecilor sunt pline de rumeguş şi de carton. O singură bibliotecă conţine cărţi, biblioteca lumii.

    În această bibliotecă se află marile cărţi ale civilizaţiei. O carte din această bibliotecă a schimbat destine, opere şi vieţi. Actul creaţiei cărţii este un sacrificiu echivalent cu asceza. Creatorul îşi impune un anumit mod de viaţă pentru a termina cartea. În funcţie de nevoinţă cartea va rămâne sau nu în biblioteca lumii.

      Cervantes a scris fără o mână, Shakespeare chinuit de nesiguranţă, Schiller răpus de sărăcie, Milton a scris  orb. Marii creatori au jertfit viaţa, sufletul sau trupul pentru creaţia lor. Pentru a avea un loc în biblioteca lumii. Borges spunea că biblioteca este locul desăvârşirii noastre, dar nu orice bibliotecă.

         Biblioteca lumii este un loc în care marile creaţii îşi găsesc locul. De ce unele cărţi rămân în istorie şi altele nu? Pentru că autorii lor nu au practicat asceza creaţiei şi exerciţiile nevoinţei. Plămădirea cu sudoare, chin şi suferinţă a unei cărţi îţi dă cununa nemuririi acelei cărţi. Eminescu şlefuia poeziile ca pe diamante rare, avea răni pe corp de la sute de ore de stat pe un scaun tare şi scriind, rescriind, scriind opera sa veşnică. Perpessicius cu o mână şi cu ochi bolnavi a lucrat pe manuscrisele lui Eminescu până a orbit. Eminesciana este jertfa trupească şi sufletească a lui Perpessicius, cel ce suferă mereu.

           M-am plimbat prin biblioteci şi librării şi am văzut, simţit şi mirosind carton. Surâzător mi-am aruncat ochii pe cărţi ce nu mi-au spus nimic în afară de coperţi lucind. Am intrat în biblioteca lumii cu speranţă. Am umblat printre rafturi pline de praful timpului, cărţile erau aşezate haotic. Am luat câteva cărţi, dezamăgit de felul cum arată biblioteca lumii. Am deschis şi o lumină mi-a inundat faţa. Era o comoară pe care o uitasem toţi. Apoi am descoperit alte comori. Pe loc, biblioteca lumii a devenit cel mai bun prieten dar şi altarul gândurilor şi speranţelor mele.

           Am ieşit şi am strigat la toţi ce comori ştiu. Neîncrezători oamenii au zâmbit şi mi-au spus că nu au timp. Am spus că nu necesită mult timp. M-am dus dezamăgit şi m-am cufundat în Fântâna Blanduziei, dar nu am putut uita comorile din biblioteca lumii.

        Deschideţi cu speranţă şi fără teamă uşa  bibliotecii lumii şi comorile vă vor lumina viaţa. Aparent au o culoare pământie, sunt imoblie  şi vechi dar din ele curge înţelepciune care vă umple gândurile. Am dechis această uşă şi am descoperit Horaţiu, Ovidiu, Vergiliu, Saadi, Omar Khayyam, Hafez, Cervantes, Shakespeare, Goethe, Leopardi, Schiller, Puşkin, Lermontov, Dostoievski, Tolstoi, Lampedusa, Eminescu, Stănescu, Blaga şi alte comori ce discret aşteaptă. Comoara nu îţi iese în faţă şi urlă, publicitatea este urâtă de comoară. Ea aşteaptă demn pe un raft ca nişte mâini să o deschidă şi o minte să o înţeleagă.

           Biblioteca lumii este istoria literaturii universale care este postfaţa istoriei universale.

Articolul Biblioteca lumii apare prima dată în Alexandru Cristian.

Ideile pot provocă răni ce sunt vindecate cu medicamentul timp  dar și cu siropul uitării. Jacques Derrida spunea că actuala civilizație este îngâmfată și perimată. Fonocentrică, logocentrică și egocentrică civilizația occidentală nu se mai aude decât pe ea însăși. Deconstrucția civilizațională pe care o face Derrida este o demonstrație de filosofie obiectivă și o lecție de anatomie pentru viitor.

Cel mai reprezentativ spațiul cultural al planetei a dat naștere celor mai monstruoase ideologii dar și celui mai absurd secol, după expresia Hannei Arendt. Ideile descătușate de reverberații metafizice și elucubrații oratorice au lăsat în urmă cenușă, foc și sânge. Moștenirea filosofiei politice occidentale este dezastruoasă pe o parte iar pe cealaltă parte este unică. Numai într-un spațiu, numit Europa, cea mai bună formă de organizare a omenirii a putut coexista cu cea mai atroce idee a istoriei, purificare etno-socio-culturală.

Filosofia este o armă cu un glonț pe țeavă. Cine folosește această armă trebuie să fie școlit în poligonul de tragere al culturii, literatura. Un filosof trebuie să stăpânească foarte bine arta scriiturii. Orice cuvânt aruncat pe hârtie se poate transforma în glonț.

       Idei, gloanțe și fum o istorie a filosofiei politice  occidentale așa ar suna o istorie reală și neînțeleasă.

Ideologia înseamnă puterea de a exprima ideea,  pe scurt o imagine spusă cu ajutorul unui cuvânt. Exact cum un artist are o viziune despre ce dorește să creeze așa și filosoful trebuie să aibă o viziune a viitorului. Cuvintele nasc idei eterne și dezamăgiri nemuritoare. Fără acest dicton în minte nu te poți apuca să vorbești sau să scrii despre idei.

A fi un om al scrisului pare aparent o ocupație mai pașnică decât aceea de militar de carieră. Dar  acțiunea unui  militar are un efect limitat atât în timp cât și în spațiu, pe când un cuvânt poate germina ani întregi în mințile mai multor oameni. Cei care scriu în singurătatea lor au tendința, de cele mai multe ori normală, de a ignora puterea cuvintelor, puterea fertilizării unor spații necunoscute. Așa s-au născut ideologiile.  O idee aruncată pe o hârtie care  a fost văzută de mai mulți ochi, interpretată de la fel de multe minți, simțită de tot atâtea inimi și pusă în practică de un număr necunoscut de oameni.

Ideologia trebuie să existe sub forma unei explicații și a unei descrieri. De ce considerăm că democrația liberală este mai eficientă decât naționalismul autarhic ? Totul trebuie explicat, analizat și spus fără părtinire. Capcana ideologiei este frazeologia aruncată sub formă de lozinci. Propaganda a produs mai mult rău decât toate armele din lume și mai mult bine decât toate bisericile din lume.

Scriu aceste rânduri pentru că am convingerea că orice ideologie nu trebuie uitată. Trebuie înfruntată și combătută. Orice ideologie la prima vedere poate părea adecvată unui anumit sistem socio-politic, dar  nu trebuie să uităm că hârtia nu este o societate iar cuvintele sunt oameni. Praxiologia trebuie împletită cu ideologia. Nu trebuie să ignorăm semnalele de alarmă pe care societatea ni le oferă mai mult sau mai puțin discret. Iar acum în zilele  noastre suntem într-o criză  ideo-practică pe care trebuie să o rezolvăm. Trebuie să oferim idei noi și exemple noi, trebuie să ne clădim o societate demnă de nivelul civilizațional la care am ajuns.

          Ideologia a condus lumea acum este timpul ca înțelegerea acesteia să prevaleze…

Articolul Cu regret despre ideologie apare prima dată în Alexandru Cristian.