Am intrat într-o nouă eră, era informaţională. Fluxul masiv de informaţii domină lumea. Factorul K ( cunoaşterea ) este  în viziunea lui Alvin Toffler elementul central al lumii actuale. Fără cunoaştere nu poţi evolua, fără evoluţie eşti marginalizt de  jocul  istoriei.

                Lumea postmodernă este o lume  a păcii, conflictele distrugătoare şi hecatombele întâmplătoare sunt de domeniul arhivei. Arhetipul acestei noi lumi este tehnologia. Sábato spunea că lumea a intrat într-un delir tehnologic. Motorul acestui fenomen este computerul împreună cu  toate funcţiile sale, iar modul de exprimare al acestui delir este internetul. Minune a tehnologiei sau dezastru al omenirii? internetul este invenţia tehno-informaţională cea mai contestată  a istoriei. De-a lungul istoriei toate invenţiile au fost contestate, trenul era considerat un vehicul periculos şi aducător de moarte chiar dacă rula cu viteze foarte mici. La începutul secolului al-XIX-lea unii medici au declarat că omul nu poate respira la o viteză de 40 km/h, o viteză care multora în prezent li se pare una de melc. Internetul este un depozit informaţional unic în istoria lumii. Toate bibliotecile lumii de la Marea Bibliotecă a  Alexandriei la cea a Marilor Moguli din India şi  până în zilele noastre la Biblioteca Congresului sunt cuprinse în această uriaşă magazie virtuală. Rolul internetului este din ce în ce mai pregnant, lumea se raportează la acesta ca la un oracol. Oracolele lumii antice au fost înlocuite cu Oracolul Google. Veridicitatea presupusă a internetului esta dată de o singură caracteristică, uriaşa masă informaţională. Cantitatea covârşitoare topeşte calitatea şi distruge toate elementele veridice. Oamenii au ajuns să se trateze sau să se roage virtual.

                  Nu contest puterea internetului sau calitatea sa. Acesta ar trebui să fie folosit ca un dicţionar sau un compendiu, acesta trebuie să fie un auxiliar. Internetul nu trebuie să înlocuiască procesul continuu de acumulare de cunoştiinţe sau mai grav să devină procesul  fundamentării educaţiei socio-culturale. Baza trebuie luată din cărţi iar cu  ajutorul acestui compendiu virtual să ne clarificăm anumite lucruri. De ce susţin că internetul nu este veridic? Pentru că este creat de om iar acesta este imperfect din naştere. În natură singurele  lucruri veridice sunt natura însăşi, existenţa umană şi a lui Dumnezeu.

                     A citi este o datorie a omului faţă de mediul înconjurător. Primul efect pe care cititul îl are asupra unui om este dobândirea de cunoştiinţe, pe scurt cunoaştere. O cunoştiinţă se deosebeşte de informaţie prin faptul că aceasta a trecut prin mai multe filtre înainte de a fi cimentată pe o foaie. De exemplu o teoremă matematică a fost verificată, o lege a fizicii este testată, un roman trece prin multiplele filtre de conştiinţă ale autorului dar şi ale editorului său. O informaţie este ceva brut, nefiltrat şi de multe ori fără o bază solidă. Spre exemplu, cineva îmi spune că mâine va ploua, această informaţie se poate adeveri sau nu. În schimb o altă persoană îmi spune importanţa legii gravitaţiei, acest fenomen fizic ştiu că este prezent pe Terra de la apariţia acesteia şi mai ştiu că a fost demonstrat prin legi, teorii şi diverse axiome.

                     Lectura este fundamentală pentru desăvârşirea unui om. Nu spun acest lucru cu regretul că nimeni nu mai citeşte ci spun cu speranţa că cei care citesc vor citi în continuare. În noua lume lectura trebuie să aibă o misiune civilizatoare. Prin lectură omul intră în istorie, devine temporal. Primul om care a scris a consemnat un fapt sau un eveniment, primul om care a citit a luat cunoştiinţă de acest lucru. Amândoi au participat la naşterea unui eveniment istoric. Istoria este o parte a timpului, omul o parte a istoriei, lectura ajută la construirea istoriei şi la cunoaşterea ei. Putem vorbi despre o istorie dacă nu o cunoştem? Bineînţeles că nu pentru că aceea istorie nu există pentru noi, dacă o descoperim ea există şi intrăm într-un şir al evenimentelor. Cunoaşterea istoriei este revelarea mediului în care trăim şi în care strămoşii noştrii au trăit. Ecoul istoriei se aude mereu în prezent, acesta nu aşteaptă decât să-l auzim.

                 Scriitorul peruan Mario Vargas Llosa în noul său eseu Civilizaţia spectacolului ( La civlizacíon del espectáculo ) prevede destrămarea culturii, amurgul intelectualilor. Eseul ne aminteşte de Amurgul Idolilor ( die Götzendämmerung ) al lui Nietzsche. Viziunea descurajatoare a marelui scriitor este din păcate reală. Sper ca această viziune să nu se adeverească niciodată şi că Umberto Eco avea dreptate când spunea că lumea va citi până la sfârşitul ei. Disoluţia, implozia şi moartea culturii a fost profeţită de mulţi gânditori mari, să nu uităm că din Evul Mediu încoace civilizaţia occidentală este în declin după unele păreri. Cred că profeţiile sumbre îşi îndeplinesc rolul până la un anumit moment. Nu cred că omul se va cufunda în oceanul tehnologic şi va uita orginea sa. Omul nu poate  pierde contactul cu natura sau cu biblioteca deoarece se va demagnetiza cultural, cultura este un magnet pentru om. Pierderea acestei caracteristici va duce la suspendarea omului în necunoscut iar după necunoscut urmează sfârşitul.

                     În viitor lectura va avea o misiunea civilizatoare prin excelenţă, mă repet aici pentru a sublinia că baza trebuie să fie întotdeauna mai solidă decât ceea ce este deasupra ei, astfel totul se năruie ca un frumos şi efemer castel de nisip. Noul secol şi noua lume va fi zguduită de oamenii care nu vor uita cărţile şi care vor crede în continuare în progresul livresc al omenirii, cartea a adus progresul tot aceasta îl poate stopa. Fără carte lumea va fi mai săracă şi mai vulnerabilă. Profeţia mea este că în viitor sensul lecturii în această lume postmodernă va fi unul bine conturat, puternic şi că va fi apanajul unei elite intelectuale. Cartea nu va mai fi de masă, va fi de birou, accesul la aceasta îl vor avea toţi dar o vor deschide numai câţiva.

Articolul Sensul lecturii în lumea postmodernă apare prima dată în Alexandru Cristian.

Egiptul Antic… o civilizaţie ce inspiră vis, viaţă, moarte, viaţă veşnică, faraoni, sclavi, preoţi, mistere, femei frumoase cu pielea arsă de soare, raze solare ce ne mângâie, nisip, piramide, mistere, ocultism, magie, poezie ancestrală.Moştenirea culturală a Egiptului este greu de cuantificat, totuşi putem afirma că este una dintre civilizaţiile care a pus bazele acestei lumi.Peste toate acestea se aud muzici antice pline de ritmuri ce dansează precum nisipul dus de furtuni, creionând în spaţiu şoapte din alcovurile marilor faraoni.

  Naghib Mahfuz singurul romancier arab care a luat Premiul Nobel (în 1988) a fost conştient de imensitatea moştenirii culturale antice. Egiptul actual însuşi este un ecletism între antichitatea egipteană şi greco-romană peste care s-au aşezat influenţe orientale apropiate sau îndepărtate, este o ţară plină de cultură şi de miros ambrat, floral şi de umbră.Misterul Egiptului ni se revelă puţin câte puţin în opera lui Mahfuz care debutează cu romane ce au tematică vechiul Egipt, continuând  cu romane care tratează subiecte contemporane cu autorul.

AL-‘A’ISH FI-L-HAQIQA  (Akhenaton cel ce sălăşluieşte în adevăr) este un roman scris în tehnica povestirii în ramă.Domnia lui Akhenaton, atât de controversată , este în acest roman tratată obiectiv prin prezentarea mai multor puncte de vedere.Personajul principal Merianum s-a decis să afle adevărul despre faraonul  Amenhotep al IV-LEA(Amenofis IV) cel care a fost supranumit Ereticul.Este faraonul care a înlocuit cultul lui Amon Ra cu Aton zeul discului solar.A mutat capitala de la Teba la Akhetaton oraş construit de el, oraşul Luminii.Toate personajele care vorbesc despre faraonul eretic l-au cunoscut direct s-au au fost demnitari în timpul domniei sale.Cei care îl apără spun că a fost un om de o blândeţe rară cei care îl acuză spun că era un neputincios, un bolnav mental, pseudohermafrodit, un om ce nu putea întreţine relaţii sexuale cu nici o femeie, excepţie făcând mama sa. Aceleaşi acuzaţii vor  plana un mileniu şi jumătate mai târziu asupra împăratului Nero.

Romanul este scris cu pasiunea pentru Egiptul Antic, este un roman care prezintă domnia unui om neînţeles, a unui revoltat înainte de timp.Akhenaton este primul mare reformator religios din istorie şi primul care a propus o religie monoteistă.Toţi care l-au cunoscut pe Akhenaton au fost vrăjiţi de preafrumoasa sa regină Nefertiti.Nimeni nu-şi imaginează cum de o femeie ca ea a putu sta cu un om diform fizic cât şi sufletesc.Regina este acuzată că a urmărit doar acapararea puterii.Este un roman despre iubire şi trădare, pasiune şi înşelare, crimă şi izbăvire.Gestul de neînţeles este părăsirea lui Akhenaton de Nefertiti după ce toţi din regat i-au retras sprijinul, fiecare fiind ferm convins că faraonul nu era în deplinătatea facultăţilor mentale.O femeie care l-a sprijinit toată viaţa a plecat şi l-a lăsat singur.Nefertiti însuşi declară că l-a iubit pe faraon dar că a plecat de lângă el pentru a-l face conştient.S-a gândit să-l părăsească pentru a-i scădea încrederea în sine şi a-l face să realizeze că este într-un abis al gândirii. Un alt scop a fost pentru a-şi salva tronul care îi fugea de sub picioare. Frumuseţea reginei l-a cuprins şi pe tânărul Merianum care pornit în căutarea adevărului mărturiseşte că este fascinat de regină, frumuseţea sa a înflăcărat minţile multor bărbaţi în acele timpuri, un mileniu şi ceva mai târziu Cleopatra va salva Egiptul luptând cu frumuseţea împotriva celor care vroiau să-i supună ţara.

Un roman în care istoria, religia şi politica se împletesc cu iubirea.O iubire condusă de raţiuni de putere, tronul Egiptului Antic se sprijină pe faraon, regina sa şi pe Amon Ra, în domnia lui Akhenaton acesta s-a sprijinit doar pe visul unui om.În definitiv Akhenton este un om care a murit pentru frumos, a luptat pentru ce a considerat el.Câţi oameni nu au murit pentru credinţa lor? acest fapt îl ridică pe faraon la nivelul unui om superior, răzbunarea oamenilor mici şi urâţi de care este plină istoria a fost cumplită.I-au fost şterse din istorie toate faptele, toate crezurile, până şi numele său a fost blestemat pe vecie.Oraşul Akhetaton o minune arhitecturală a fost cuprins de părăsire, mizerie, ruină.Palatul în care el şi cu una dintre cele mai frumoase femei din istorie s-au iubit a fost cuprins de părăsire, moarte, întuneric.Istoria lor va dăinui în ciuda voinţei unora de a distruge crezul unui om ce  a dorit să schimbe lume, lumea se schimbă dar la timpul ei, nu când un biet visător crede că poate face acest lucru, de aceea Akhenaton este o fiinţă anistorică, el nu aparţine istoriei deoarece singur şi-a făurit o istorie.Mahfuz a demonstrat că pot fi mai multe istorii paralele sau poate să nu existe istorie, oamenii din jurul său au făurit propriile istorii, el a distrus tot şi a inventat altceva…care nu este istorie într-un cuvânt a inventat visul în istorie care a dus lumea pe culmi de la Alexandru cel Mare la Napoleon dar şi a umilit-o de la Marx la Stalin.

Aventura lui Mahfuz în istoria antică continuă, plină de pasiune şi de unice trăiri.Un roman al unei dragoste pierdute dar şi câştigate, dragostea dintre doi oameni este interzisă dar cea de patrie este binecuvântată şi permisă.Oare este drept?

                             Kifah Tibah (Teba în război) este istoria unui popor care luptă pentru libertatea sa şi a unui rege care nu poate lupta pentru iubirea sa.Egiptul cade sub stăpânirea hicsoşilor un neam crud, fără cultură şi indiferent la valorile egiptene.Nordul este cucerit, iar Sudul rămâne în stăpânirea egiptenilor sub timpul faraonului Seqenenra.

Hicsoşii îşi întind mâna acaparatoare şi dornică de bogăţii şi cuceresc Sudul, astfel tot Egiptul este stăpânit de aceştia.Teba magnifica capitală devine centrul guvernării străine.În istoria lumii, popoarele au avut parte de cotropitori şi opresori dar puţine popoare mari şi glorioase au avut stăpânitori străini.Cel mai puternic popor din Antichitatea Orientală cade sub conducerea unui popor inferior din toate punctele de vedere.Mahfuz ne reliefează extraordinar această tragedie a cuceririi.Egiptenii, popor mândru până în zilele noastre, nu pot accepta să fie conduşi de „nişte păstori albi, cu bărbi mari şi murdare.”  Înfrângerea armatei Egiptului este catastrofală, regele şi mulţi comandanţi cad pe câmpul de luptă.Familia faraonică se retrage în Nubia, în oraşul Napata de unde îşi pregăteşte încet o armată şi  resurse pentru a recuceri teritoriul pierdut.

Noul rege Kamose îşi trimite prinţul moştenitor Ahmose în Teba ocupată cu misiunea de a recruta oameni pentru ţelul suprem, eliberarea.Acesta va lua înfăţişarea unui bogat negustor Isfinis însoţit de Latu, care este de fapt fostul mare şambelan al bunicului său faraonul Seqenenra, Hur.Cei doi reuşesc să stabilească o punte de legătură între Nubia şi Egipt şi redeschiderea graniţei pentru comerţ, din precauţie noii stăpânitori ai Egiptului au închis graniţa după cucerire.Prinţul Ahmose se îndrăgosteşte de prinţesa Amenridis care nu este nimeni alta decât fata guvernatorului Khanzar cel care l-a ucis pe bunicul său, Seqenenra.Dragostea lor este imposibilă deşi el este fascinat de ea.Tatăl său Kamose va muri într-o bătălie, el va deveni faraon şi va conduce armata egipteană către eliberarea pământului strămoşilor săi.Deşi învingător, iubit şi respectat de toţi dă dovadă de slăbiciune în faţa frumuseţii prinţesei, nu poate să o ucidă de aceea o face prizonieră.Până la urmă amândoi îşi mărturisesc dragostea, dar prea târziu drumurile lor erau trasate de istoria separată a popoarelor de care aparţin.Păstorii vor pleca în nord… el va rămâne în sud, cu gândul mereu la ea se va răcori în deşert iar ea se va încălzi în frigul din nord învelindu-se cu amintirea sa, Isfinis acel frumos negustor devenit faraon al Egiptului Unificat, purtând dubla coroană a Egiptului de Jos şi de Sus.Numai ea îl va şti pe acel negustor care i-a dăruit o inimă verde, el va ţine lanţul pe care-l va purta la gât, ea inima în care va privi şi va vedea chipul său.

Un roman care străbate gândul cu ideea iubirii, iubire de patrie, de neam, de părinţi, de strămoşi, iubire de religie, iubire între doi oameni.Iubirea dintre Ahmose şi Amenridis este imposibilă pentru că cei doi au o inimă mare, îşi sacrifică propria lor fericire pentru pacea şi liniştea popoarelor.Popoarele nu cunosc iubire, nu le interesează inimile oamenilor, au o inimă mare care pulsează cu un singur scop.

Fascinaţia Egiptului Antic l-a cuprins şi pe marele Naghib Mahfuz un scriitor numit de către critici un Balzac al lumii arabe, în opinia mea  un Mahfuz al lumii arabe, cu o personalitate şi o scriitură unică.Un om care şi-a demonstrat dimenisiunea universală când a împărţit Premiul Nobel cu poporul palestinian, un om care ştie ce înseamnă suferinţa.Cele două romane ne prezintă o mică parte din acestă ţară care a înnebunit imaginaţia de a lungul istoriei.

               Două romane ce sunt ca două şoapte în tăcerea absolută a istoriei, două şoapte ce ne învaţă două cuvinte visul şi iubirea, două verbe a visa şi a dori.

Articolul Egiptul Antic în viziunea lui Naghib Mahfuz apare prima dată în Alexandru Cristian.