O dictatură poate lăsa urme adânci în conştiinţa unui popor. Un dictator este ca un tată autoritar, ca un stăpân fără milă. După dispariţia sa rănile deschie ale sufletului sângerează. Hemostaza din timpul dictaturii este dată de frică, odată eliberat de  frică, sufletul,  vine durerea.

Şi-a pierdut ţara de două ori în 1973 şi 2001. Data de 11 septembrie şi ziua de marţi este fatidică în viaţa scriitoarei Isabel Allende. Ţara mea inventată ( Mi pais inventado ) este un roman al devenirii, o biografie a ţării sale de suflet Chile. O ţară care este unica depozitară a viselor şi gândurilor sale.

Chilienii sunt legaţi de pământ. Pentru că pământul este părintele care veşnic îi ocroteşte. Poporul chilian, de altfel mândru, este un popor fragil. Fragilitatea sa vine din faptul că Chile este o ţară modernă cu reminiscienţe de mentalitate tribală spune Allende. Literatura chiliană este una puternic erotizată, tema bordelului este obsesia scriitorilor chilieni, lucrul care nu este pe placul visătoarei Allende.

Matriarhatul din Chile este puternic, mama are o figură mitică, gigantescă. De ce? Pentru că femeile chiliene iubesc cu patos, sunt războinice în amor, ne mărturiseşte Isabel Allende.  Amazoanele chiliene luptă pentru bărbaţii lor şi pentru familia lor. Sunt eroine pe care Allende le apreciază enorm. Jertfa lor nu este în zadar, lupta lor este un câştig pentru poporul chilian, puterea femeilor de a lupta este braţul armat al soţilor, fiilor, fraţilor.

Ţară ultracatolică Chile este măcinată de idei şi viziuni diferite. Pe lângă altarele pline de sfinţi se înşiră ieftine cocioabe sau tarabe unde magia şi tarotul sunt la putere. După catedrală se vede lungul şir al caselor pline de spirite mai multe sau mai puţin reale. Homo chilensis este un om aplecat spre bârfă şi misticism.

Nepoată a preşedintelui Salvador Allende Gossens, Isabel Allende mărturiseşte că Pinochet este un titan. Acesta este omul care a avut cea mai mare putere din istoria statului şi pe perioada cea mai lungă. Umbra lui Pinochet planează asupra statului. García Márquez spunea că Neruda şi Allende sunt doi morţi nemuritori. Umbrele celor trei Allende, Neruda şi Pinochet planează asupra statului şi produc sentimente de revoltă, teamă, ură şi iubire. Destinul acestor trei giganţi s-a împletit într-o scurtă perioadă, din el s-a născut ţara inventată a lui Isabel Allende dar şi a atâtor chilieni.

Roman autobiografic, cu un scris savuros, bogat colorat este o carte care ne arată că orice fiinţă îşi  poate imagina orice, chiar şi o ţară. Fiecare om are un colţ în suflet pentru un lucru inventat, unii au chiar o ţară.

Articolul Isabel Allende- romanul devenirii apare prima dată în Alexandru Cristian.

Opera de artă este o fascinaţie a artiştilor. Când opera îi depăşeste aceştia intră în neantul nimicului. Un gol vid îi cuprinde şi nu sunt salvaţi decât de o moarte ce dă naştere unei vieţi.

Tazio Firelli un tânăr torturat de existenţă se decide să moară. Faleza Palomba Sol era scăparea spre o altă existenţă fără banalitate. Când apare Binefăcătorul, Tazio simte dorinţa de a experimenta viaţa. O viaţă chinuită şi monstruoasă. Binefăcătorul său este Zeus Peter Lama un artist genial cuprins de mândrie şi ură asupra Naturii. Un geniu tenebros plin de revoltă. A sculptat şi pictat pe tot ce era posibil în această viaţă dar simţea că nu şi-a depăşit condiţia.

Casa lui, L’ Ombrilic este un loc al artei desfrâului, al artei rupte şi contorsionate de o inextricabilă dorinţa de a fi. Tazio intră în această casă fără să ştie că aici va muri şi va renaşte sub mai multe forme. Sufletul său plin de speranţă s-a întâlnit cu sufletul torturat al unui artist genial şi malefic. Obsedat de nimicnicia vieţii sale şi de urâţenia sa, Tazio acceptă un pact monstruos. Va fi transformat într-o operă de artă. O creaţie ce va da naştere celor mai imposibile vise şi idei ale unui demon.

      Frumuseţa este un blestem care nu naşte decât lene şi îndoială, spune  Eric- Emmanuel Schmitt. Pentru Tazio a se transforma într-o operă de artă este atingerea absolutului. Ignorat şi depreciat de către societate, datorită unor fraţi gemeni caracterizaţi de o frumuseţe luxuriantă dar şi de o idioţenie inimaginabilă, acesta se izolează într-o lume de coşmar.

     Zeus Peter Lama împreună cu doctorul Fichet îl transformă pe Tazio Firelli într-o statuie vie. Monstruoasa creaţie trebuia să se supună întru totul creatorul ei. Adam bis este numele pe care Tazio îl va purta, prima statuie-om concepută de un diavol cu chip uman. Revolta supremă împotriva divinităţii este ştergerea amprentei cereşti din acest suflet.

Artist genial, căsătorit de opt ori, obsedat de nemurire şi frumuseţe Zeus Peter Lama îşi păstrează în casă trupul  congelat al ultimei soţii Donatella.  O rătăcire sufletească pe care viaţa şi destinul nu o pot stăpâni. Fascinaţia lugrubului, a frumosului şi a urâtului fac parte din munca unui artist cu sămânţă de obscuritate.

Statuia vie, Adam bis, este un om cu dorinţe, vise, spaime şi angoase. Evadarea din Infernul Artei o face pe o plajă unde întâlneşte un pictor necunoscut dar genial. Un pictor orb, Carlos Hannibal, care punea pe şevalet lumina indescriptibilă a aerului, un desenator  al invizibilului fascinat de puterea uriaşă a lui Dumnezeu. Zeus Peter Lama un artist fascinat de puterea ascunsă a diavolului şi de revolta acestuia

Pentru a-şi dobândi statutul la care renunţase de bunăvoie, Tazio este nevoit să îşi asume rolul de operă de artă. El, un subiect, devine un obiect al colecţionarilor de artă. După un proces chinuitor, Zeus Peter Lama recunoaşte că Adam bis este un fals şi astfel îl eliberează pe Tazio de uriaşa corvoadă de a fi o operă de artă, neatinsă de nimeni dar supusă unei eterne tăceri în faţa tuturor agresiunilor. Cunoscând iubirea, Fiona, Tazio se naşte cu ajutorul iubirii primordiale, Adam şi Eva.

Binefăcătorul său a sfârşit nedemn dorind să fie congelat lângă ultima soţie, cu speranţa că savanţii viitorului îl vor aduce la viaţă. Revolta sa asupra Naturii, singurul său duşman, este uriaşă,  acesta refuză ca trupul său să se reîntoarcă la aceasta.

Pe când eram o operă de artă de Eric-Emmanuel Schmitt este un roman cutremurător despre un destin frânt de iluzia că  poţi schimba providenţa. Pactul cu diavolul este o amăgire uriaşă. Viaţa a demonstrat că răul este înfrânt prin iubire, şi că iubirea lui Dumnezeu nu ne lasă pradă unui sfârşit nedemn. Eternii revoltaţi sunt uitaţi în groapa Infernului. Un suflet paşnic şi doritor îi readuce în viaţa oamenilor pentru a aminti că nu te poţi juca cu viaţa şi sufletul pentru că nu sunt ale tale. Lumina existenţială nu ne aparţine, înstrăinând-o nu provocăm decât un etern suspin.

 Ca să auzi liniştea e nevoie de zgomot Eric Emmanuel Schmitt.

Articolul Romanul unei vieţi frânte apare prima dată în Alexandru Cristian.

Istoria creștinismul este agitată. Plină de iubire și ură, de loialitate și trădare, de credință și de apostazie. Creștinismul este religia care își fundamentează trăirea pe ființarea Fiului lui Dumnezeu.

       Baraba a fost osândit la moarte. Un hoț nevrednic din Marea Cetate a Ierusalimului.

Împreună cu el a fost osândit un rabin evreu pe care unii îl adorau ca și pe Mesia. Hoțul nu știa puterea acestui rabin. Marea întrebare a lui Baraba a fost de ce Mesia s-a lăsat biciuit, pălmuit, umilit, scuipat și răstignit? Pentru iubirea de oameni răspundeau toți.

        Nu va uita niciodată privirea mamei lui Iisus de pe Golgota. O privire care cuprindea toată deznădejdea lumii și aduna în ochi vinovăția veacurilor. Baraba nu crede că cel răstignit este Mesia. Nu-și poate imagina cum de acceptă umilințele. Nu pricepe sau nu vrea să înțeleagă.

         O femeie simplă îi spunea lui Iisus care trecea pe drumul Ierusalimului;  nu vreau o minune, te priveam,  Doamne, doar trecând.  Atunci Iisus îi spune adevărata înțelepciune Iubirea. Iubiți-vă toți, acesta este îndemnul Domnului. Iisus a strigat în fața judecatei: Sloboziți-l pe Baraba și răstigniți-mă pe Mine.

           Femeia simplă va fi osândită și va pieri în chip mucenicesc. Baraba răzbună moartea ei cu o crimă. Baraba nu poate iubi este singur, este singurătatea întrupată. Pentru el exită Împărăția Morții care este nimic.

            Trăirea pentru Baraba a credinței este neliniștea cunoașterii;  dacă într-adevăr cel răstignit era Mesia, dar nu poate fi… nu se lăsa umilit. Iisus Nazarineanul Regele Iudeilor nu poate fi batjocura unor oameni simpli.

             Închide ochii și vede întunericul de pe Golgota, atunci Iisus și-a dat sufletul.  Acel întuneric nu-l va uita toată viața sa, o umbră asupra Orașului Sfânt. Un tremur îl cuprinde și fuge din Ierusalim. Este prins și vândut ca sclav. În temniță încearcă să cunoască credința dar nu o poate simți. Sahak l-a învățat ce înseamnă sacrificiul suprem.

            Moartea îl va găsi fără pereche, singur cum a trăit toată viața. A murit crucificat ca un creștin dar conștient că a slujit tiranului Romei. Nu mai există loc de remușcări, totul a trecut. Viața lui Baraba este exemplu de singurătate asumată și de respingere a iubirii.

           Pär Lagerkvist a scris o capodoperă despre destinul celuilalt, cel condamnat odată cu Mântuitorul Iisus Hristos. A realizat oare  Baraba că el a fost ales să trăiască pentru a duce mărturie despre adevăratul Mesia. A acceptat vreodată Baraba că a fost salvat din dorința lui Iisus…? Din puternica iubire a Mântuitorului s-a născut o viață care stă mărturie lipsei de credință.

           Un roman despre celălalt și despre viața care rămâne după o condamnare la moarte. O viață irosită în întrebări fără răspunsuri.

Articolul Baraba apare prima dată în Alexandru Cristian.

 Trei oameni cu povești diferite de viață se pregătesc să vizioneze Super Bowl în anul 2022. Un cuplu se întoarce în grabă de la Paris pentru a viziona acest spectacol sportiv  plin de ecouri istorice în istoria americană. Avionul în care erau este pe cale să se prăbușescă. În apartamentul în care cei trei povestesc despre Einstein, fizică, metafizică, ontologie totul se oprește.

 Un întuneric acaparează ecranele, televizoru, telefonul toate se opresc. Oare ce o fi? Pană generală de curent, atac cibernetic, un atac nuclear sau poate un atac de pe altă planetă.

 Don Delilo descrie plin de verv această stare de tăcere, acest haos tăcut în care nimeni nu mai poate lua legătura cu nimeni. Lumea toată se oprește din privit ecranele și se trezește la realitatea, o realitate care nu îi mai aparține.

 Dar ce rămâne dincolo de tăcere? Un glas intim al omului o luptă pentru existență sau doar o așteptarea a ceea ce va fi. Punctul de normalitate al lumii este o tânără care face joggin cu căștile pe urechi, o apariție care parcă este din altă lume și alte vremuri, desprinsă de tot.

Tăcerea lumii este subtil al avertisment al lui Don Delilo pentru întreaga lume, ce vom face toți fără ecrane și fără lumea digitală. Tăcerea este un roman mic dar plin de nuanțe metafizice. Dacă era mai lung risca să ne alunge într-o panică, descrierea unei lumi post-tehnologie ar fi pentru foarte mulți o adevărată Apocalipsă. Nimeni nu va ști dar aceasta se poate întâmpla în orice moment, pentru că unele lucruri nu le putem stăpâni.

 

Așchii umane ale unei civilizații reduse la tăcere într-o clipă, descrie admirabil Delilo această rupere de tehnologia actuală.

Ne vom arunca într-o tăcere sau într-un suspin etern după lumea tehnologică?

Articolul Apocalipsa după Don Delilo apare prima dată în Alexandru Cristian.

Scriitorul se naşte ca un refuz al limitării, spune Norman Manea. Literatura lui Norman Manea este o literatură a descrierii duplicităţii, falsităţii, ipocriziei societăţii totalitare indiferent de tipul de societate, comunistă sau fascistă. Norman Manea este un scriitor total al literaturii estului,  un reprezentant de seamă al literaturii române contemporane. În scrierile sale sunt abordate mari teme ale umanităţii; libertatea, curajul, credinţa, creaţia.

 Societatea comunistă românească a fost o societate caracterizată de un burlesc ieşit din comun. Specificul balcanic şi-a spus cuvântul şi în anii în care totul era dirijat de la centru. Cei care îşi jucau rolul pe scena acestei societăţi erau clovni, bufoni, comedianţi stradali şi clasa muncitoare. Primii erau elita comunistă ceilalţi cei care produceau, oameni ai muncii cum se spunea pe vremuri.

 În ultimul deceniu al comunismului românesc s-a născut clovnocraţia, conducerea deplină a unor saltîmbaci inculţi dar cu pretenţii de lideri mondiali având în frunte un conducător rupt de realitatea istorică. Această clovnocraţie este minuţios radiografiată de opera lui Norman Manea, un scriitor binecuvântat cu o rară calitate aceea de fin psiholog şi scrutător în abisurile fiinţei omeneşti. La prima lectură scrierile lui Norman Manea pare de neînţeles, fantasmagorice şi pline de metafore himerice. Aceste scrieri aprofundate ne relevă absurdul societăţii comuniste şi faptul  că marele scriitor român a descris cu sintagme ale absurdului  visul destrămat al comunismului românesc. Din opera sa înţelegem societatea noastră ca o societate pierdută fără un solid ghid moral şi fără o ancoră în realitate. O societate care pluteşte într-un eter incert.

Circul acestei societăţi, burlescul acestei societăţi este descris admirabil de Norman Manea prin metafore, epitete şi comparaţii halucinante. De fapt halucinant este faptul că istoria noastră a trecut printr-o astfel de perioadă. Scufundarea în lectura operei lui Norman Manea ne dă impresia că acest popor a fost de-a dreptul vrăjit de spectacolele ieftine ale unui circ compuşi din clovni şi bufoni magnificienţi până la penibil. A scrie despre ridicol şi a metaforiza circul şi circarii este o misiune extrem de grea pe care  Norman Manea şi-a asumat-o cu succes în opera sa. Este greu să poţi scrie despre propria ta ţară şi propriul tău popor aceste lucruri dar cineva trebuia să se încumete să descrie ceea ce a fost. Istoria se scrie cu bune şi rele.

  Speranţa iluzorie a unui om din clasa muncitoare este o constantă în opera lui Norman Manea. Răul descris de scriitorul român  este un rău absolut prin faptul că omul este prins ca o mică făptură într-o uriaşă pânză de păianjen. Omului îi trebuie un vis ca să suporte realitatea, spune Freud. Literatura lui Norman Manea este un vis despre speranţa certă că acest circ ieftin al comunismului nu se va mai repeta şi că valorile nu vor mai fi inversate.

Din cizmar conducător şi din nimeni candidat la Premiul Nobel un  teatru  burlă excesiv de grotesc.

    În scrierile romancierului anatomist al comunismului tristeţea este prezentă mereu iar deziluzia la tot pasul. Opera sa este un omagiu adus oamenilor care au rezistat şi luptat în toate societăţile totalitare şi închise. Un suflet trist este un suflet cu luminile stinse ne învaţă Părintele Arsenie Boca. Sufletele triste îşi găsesc acum alinarea  în opera lui Norman Manea ce stă mărturie peste veacuri de ceea ce a însemnat tragedia comunistă, o tragedia în care falsul, impostura şi minciuna au fost virtuţi iar cei care le-au practicat un fel de sfinţi roşii şi demne modele de urmat.

Circ, comedie ieftină, carnaval trist cuvinte care străbat opera lui Norman Manea cel mai mare scriitor care a descris penibilitatea unei societăţi închise. Omului i se poate lua totul, două lucruri le poate păstra visul şi sufletul.

Articolul Romancierul anatomist al comunismului – Norman Manea apare prima dată în Alexandru Cristian.

            Pasiunea precede timpul şi moartea. Un om pasionat este ca un vulcan care erupe la fiecare mişcătură a talentului său. Marea ascunde secrete şi vietăţi. Apa este prietenă şi duşman.

        Bătrânul şi marea se duelează pentru a prinde cel mai mare peşte din toate timpurile. Bătrânul pentru confirmarea faptului că este un mare pescar şi că timpul nu a trecut peste el iar marea ca să se laude cu trofeele sale marine. Santiago este un bătrân lup de mare care nu a mai prins nimic de 84 de zile, o eternitate pentru un bătrân lup de mare.  Pe lângă zilnica strădanie bătrânul era pasionat de basseball şi misterul lumii în care trăim. Când povestea despre mare se gândea la aceasta ca la o iubită, la mar, în spaniolă acest termen se referă la marea ca veşnică soţie a pescarului. El mar , la masculin, este  marea privită ca sursă de câştig. Santiago era ultimul pescar care vedea marea ca pe o logodnică nu ca pe ceva profitabil.

          Plecând în a 85-a zi pe mare Santiago se va lupta zile şi nopţi pentru a prinde cel mai mare peşte văzut în viaţa lui. Va reuşi oare? Bătrâneţea îl va împiedica să obţină această confirmare supremă sau bătrânul lup de mare va fi învins de timp. Rechinii sau alte animale marine îl vor ataca sau îl vor respecta. Prinderea acestui peşte va fi confirmarea unei vieţi sau cea a morţii. Odată cu stingerea puterii de  a pescui bătrânul va muri, omul când are pentru ce să lupte trăieşte.

          Bătrânul şi marea este o parabolă a bătrâneţii, un imn adus celor care îmbătrânesc frumos.  Deşi bătrân şi plin de cicatrici sufletul său este veşnic tânăr, o inimă ce bate pentru mare şi valurile ei.

         Ernest Hemingway este un scriitor care  pus deasupra literaturii valorile esenţiale ale omului. În acest roman tragedia timpului şi a bătrâneţii se împletesc admirabil având ca rezultat o parabolă a timpului.

          Un roman trist scris cu pasiune pentru pescuit, o scriere ce este un alter ego a marelui Hemingway un scriitor pasionat de pescuit. Hemingway în acest roman a descris uluitoarea şi trista clepsidră  a timpului. Timpul nu iartă pe nimeni, deşi în tinereţe poţi face anumite lucruri la bătrâneţe ele par supradimensionate şi cu o altă valoare. Uşurinţa de a face un lucru se schimbă odată cu timpul.

           Bâtrânul şi marea  este un roman despre tristeţea şi neputinţa bătrâneţii. În acelaşi timp este un roman despre forţa de a lupta pentru idealurile tale în orice timp şi la orice vârstă. Exemplu lui Santiago este ridicarea condiţiei umane la ceva superior demn doar de măreţia şi eternitatea mării.

Articolul Bătrânul şi Marea- romanul unui visător apare prima dată în Alexandru Cristian.

           Literatura a fost mijlocul de cunoaştere al oamenilor până la apariţia mijloacelor de comunicare în masă, în special cele audio-vizuale. Ascendentul acestor noi instrumente de aflare a informaţiei a dus la un declin relativ al literaturii în general şi al cărţii în particular.

           Un om literat este pasionat de cărţi,  un om care îşi culege informaţia din  ziare, almanahuri şi buletine informative. Literatura şi informaţia au în zilele noastre o relaţie complexă. Literatura oferă cunoaştere şi reflecţie, informaţia materie brută dezordonată şi neranjată. Ilogicul informaţiei este masivitatea fluxului de idei şi propoziţii. Informaţia poate năuci omul, literatura îl ordonează şi îl îndeamnă la gândire.

          Gândirea formată de literatură este o gândire profundă şi metaforizantă. Gândirea formată de informaţii este una fugitivă şi fără substanţă cognitivă. Literatura ne oferă un orizont restrâns şi ordonat al lumii, informaţia un orizont larg şi dezlânat.

           Oamenii de litere sunt oameni care absorb fiecare cuvânt şi frază, oamenii informaţiei sunt cei care sunt ahtiaţi de informaţii, un reflux necontrolat ce poate degringola un şir al ideilor şi gândirii logice.

          În epoca noastră, era informaţiei, literatura este văzută ca un element exotic. Omul care citeşte cărţi vechi este o persoană  ruptă de realitate, un dandy sau o lady din alt secol. Excentricul literat este opus omului modern informaţional care absoarbe informaţia ca un burete. Filtrul este un mijloc ce opreşte afluxul masiv de informaţii. Omul modern este avid de cunoştiinţe, este infoaholic.  Drogul omului modern este informaţia.

           Literatul gustă cu plăcere din savoarea unei cărţi vechi şi din parfumul misterios al bibliotecii. Inadaptarea sa este văzută ca o izolare în trecut. Omul modern îl judecă pe literat prin cuvintele depăşit, retrograd, visător şi desuet.

           Lumea informaţională este un adversar tăcut al literaturii. Văzută ca un lucru fantastic aceasta este supusă la un oprobiu din partea lumii informatice. Cărţile bune sunt cele de pe tabletă, informaţiile corecte se găsesc doar în ziare. Literatura este un templu vechi asaltat de clădiri de sticlă, cărţi vechi înconjurate de tablete.

            Lumea modernă nu urăşte cărţile, urăşte cunoaşterea aprofundată şi greu de înţeles. Cunoaşterea facilă este cel mai uzitat instrument al noii lumi. Literatura cu tot alaiul ei este o lume ce aşteaptă să fie descoperită, lumea informaţională este o lume ce intră cu bocancii în mintea şi sufletul oamenilor.

            Oprobiul literaturii este minimalizarea importanţei ei în această lume. O lume fără literatură este ca un izvor secat peste care se prăbuşesc bolovani grei şi dispare.

            Literatura nu va muri dar nu va mai fi în fruntea dorinţelor oamenilor moderni prea grăbiţi pentru a cunoaşte.

Articolul Oprobiul literaturii sau despre un posibil viitor apare prima dată în Alexandru Cristian.

Visul este un mister al timpului. Când visăm ieşim din timpul  cognoscibil sau intrăm într-ul alt timp? Visul este o depăşire a vieţii, mulţi văd visul ca pe o proiecţie a incoştientului.

Milorad Pavić vede visul ca pe o parte a timpului. Romanul său Mantia de stele (Zvezdani Plašt) este un roman plin de forţă onirică. Visul este tema centrală a acestui roman plin de iluzie. Căderea în vis ( catabaza) şi ieşirea din vis( anabaza ) sunt temele centrale ale romanului. Declanşarea acţiunii este provocată de găsirea unei cărţi astrologice care poartă titlul Mantia de Stele a împăratului Henric al-II-lea. Scenele se succed cu repezicune. Spaţiul iugoslav este un spaţiu în care timpul îşi împleteşte fuiorul pe diferite meridiane istorice. De la despoţii sârbi ai secolului al-XV-lea la bombardamentele N.A.T.O. Totul este o scurgere a timpului. O scurgere necontrolată, continuă şi egală.

Romanul este construit din mai multe poveşti. Este o povestire în ramă, un roman-puzzle. Poveştile sunt guvernate de simboluri zodiacale care sunt atent analizate. O interesantă poveste este cea a furtului de timp. Un bărbat din secolul al-XVIII-lea reuseşte să fure timp pentru se vindeca şi trăi mai mult . Timpul furat provine din alt secol, secolul XX. Acestă poveste ne arată că timpul este egal împărţit pentru toţi. Timpul nu poate fi împrumutat sau furat. Timpul este un bun dat de către Creator, clepsidra nu poate fi întoarsă decât de o forţă supremă.

Pavić explorează şi fascinanta idee a morţii. Există o moarte secundară, omul care moare timp de 40 de zile nu realizează că moare. Acestă poveste confirmă prezenţa a două dimensiuni. Prima este cea telurică în care omul îşi duce viaţa în limite temporale apoi cea celestă unde timpul nu mai contează. Moartea este împlinirea actului suprem numit viaţa. Moartea este măsura tuturor lucrurilor, spun vechii înţelepţi. Cu ajutorul ei realizăm efemeritatea noastră.

Romanul este scris alert, plin de vervă. Este o combinaţie de roman psihologic, filosofic, istoric şi poliţist. Povestirile atent alese confirmă crezul lui Pavić, nimeni nu este mai presus de timp. Astrul tău este prezent în viaţa ta pe tot parcursul vieţii terestre. Credinţa romanicerului sârb este că după moarte există o altă viaţă care se desfăşoară în altă viaţă sau timp.

               Dragostea moare când îi seacă imaginaţia şi când îşi pierde mirosul său anume. Un citat remarcabil şi o metaforă uluitoare care ne convinge că Milorad Pavić este un reprezentat de seamă al literaturii sud-est europene în secolul XX.

                Numele iubirii mele pe care surzenia încearcă să mi-l şoptească. Iubirea este o confirmare a omului iar omul o confirmare a timpului.

Articolul Milorad Pavić- Mantia de stele apare prima dată în Alexandru Cristian.