Situația internațională este plină de tensiune, de incertitudine dar și de ambiguitate. Nimeni nu poate anticipa următoarele evenimente pe scena internațională. Desigur se pot face prognoze, predicții pe baza unor analize și diagnoze. Dar nu trebuie să uităm lebedele negre sau rinocerii gri. Mai concret spus, nu trebuie să uităm necunoscutul.

Chiar dacă nu există un document scris odată cu lansarea Parteneriatul Strategic, 11 iulie 1997, această relație s-a dezvoltat în timpul a aproape trei decenii. Un alt punct important în relațiile bilaterale a fost reprezentat  de  „Declaraţia Comună privind Parteneriatul Strategic pentru Secolul XXI  între România şi Statele Unite ale Americii, semnată la 13 septembrie în anul 2011, la Washington D.C.

     În aceste vremuri este momentul ca Parteneriatul nostru să evolueze într-o relație specială. O relație bazată pe cooperare, colaborare, certitudine și încredere. Această relație bilaterală poate fi instrumentalizată într-un document, convenție sau tratat. Este fundamental pentru viitorul țării noastre dar și pentru prezența puterii americane în Regiunea Extinsă a Mării Negre.

Necunoscutul provoacă temeri, frici, spaime dar poate altera și imaginea despre state. Statele Unite ale Americii sunt într-o deplină transformare și consolidare a noii lor hegemonii, o hegemonie cosmo-telurocratică. Transformare văzută de unii ca un relativ declin. Este un declin al vechii hegemonii dar și nașterea unui nou tip de hegemonie. În drumul spre acest deziderat Statele Unite ale Americii au parte de mari provocări dar și de o acerbă competiție. Contestatarii noii hegemonii sunt Federația Rusă și Republica Populară Chineză, două mari puteri cu anumite capacități redutabile dar cu aceeași slăbiciune, sistemul de organizare politică. Două state cu reflexe autocratice ce nu pot fi acceptate de Europa Occidentală dar și restul lumii. Două state care ignoră ideile democratice sacrificându-le pe altarul puterii. O  țară puternică și cu un popor nefericit este în esență o țară vulnerabilizată și vulnerabilizantă.

România este o putere medie care privește spre granițele ei, unde nu este liniște și nici nu se preconizează prea curând. România are un singur țel de urmat consolidarea profilului în Alianța Nord-Atlantică, prin creșterea rezilienței la nivel intern. A fi rezilienți înseamnă a ne adapta și a depăși într-un timp, relativ, scurt o multitudine de provocări și de crize neanticipate.

           Parteneriatul Strategic dintre România și Statele Unite ale Americii este singura certitudine a supraviețuirii statale și a păstrării integrității teritoriale a țării noastre.

Datorată creșterii competiției pentru hegemonia cosmo-telurocratică, competitorii Statelor Unite ale Americii doresc să pună în dificultate și aliații acestora. România și Polonia sunt doi piloni stabili ai puterii americane în Europa, piloni care trebuie fragilizați în viziunea Federației Ruse. De asemenea Japonia și Coreea de Sud sunt doi piloni extrem de importanți în zona Pacificului, unde balanța de putere se menține printr-o creștere accentuată a competiției, paradoxul geopolitcii. Unde tensiunea crește se menține și echilibrul,  un exemplu clasic ne poate fi oferit Criza Rachetelor din Cuba din anul 1962. Echilibrul terorii nu a permis apariția unor conflicte sau escaladarea lor între cele două superputeri din acele vremuri, Statele Unite ale Americii și Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice.

Singura certitudine pentru țara noastră este menținerea, consolidarea și instrumentalizarea Parteneriatului Strategic. Nu doresc să minimalizez rolul NATO dar Alianța fără Statele Unite ale Americii nu are forța de a se opune multiplelor provocări din mediul internațional. Relația specială cu Statele Unite ale Americii consolidează profilul țării noastre și este certitudinea menținerii unei integrității teritoriale dar și a unei suveranității depline pentru țara noastră.

Nu există profeți ci există profeții. Mai bine să ascultăm de ele și să ne creștem capacitarea de a diminua efectelor crizelor din jurul nostru dar și să solidificăm Parteneriatul Strategic printr-o formalizare, fundamentizare și instrumentalizare  a sa prin crearea unui Tratat de Alianță bilateral, între România și Statele Unite ale Americii.

     Tratat de Alianță care va dezvolta relația țărilor noastre într-o Relație Specială. O Relație Specială cum este cea avută de Statele Unite ale Americii cu Regatul Unit al Marii Britanii și cu Statul Israel.

Într-un viitor, nu foarte îndelungat, voi creiona principiile unei astfel de Relații Speciale.

Articolul  România – Statele Unite ale Americii de la Parteneriat Strategic la Relația Specială apare prima dată în Alexandru Cristian.

În data de 15 iunie 1976 se publica în Monitorul Oficial al României socialiste rechemarea din postul de ambasador extraordinar și plenipotențiar al României în Statele Unite ale Americii, cu reședința la Washington D.C.  a lui Coneliu Bogdan ( 1921-1990) . Rechemarea  fost un eveniment la care autoritățile americane au reacționat destul de dur. Corneliu Bogdan este recunoscut ca un diplomat care a  depus un substanțial efort  în câștigarea Clauzei Națiunii celei mai Favorizate pentru țara noastră.

Corneliu Grünberg, Corneliu Bogdan cum l-a consemnat istoria,  s-a născut în data de 5 noiembrie în anul 1921. A absolvit Institutul de Științe Economice, A.S.E. în prezent, secția Relații Internaționale în anul 1945.  A fost inițial cenzor de presă apoi a intrat în diplomație. A fost șeful de cabinet al ministrului de externe din aceea perioadă Ana Pauker, urcând pe scara ierarhică a ministerului. Datorită caracterului său și a seriozității oamenii politici ai vremii  s-au apropiat de persoana sa și l-au recomandat pentru diferite poziții în Ministerul Afacerilor Externe. În anul 1962 a fost locțiitor al reprezentantului României în Consiliul  de Securitate al O.N.U. moment ce a coincis cu criza rachetelor din Cuba dintre Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică.

Președintele Consiliului de Stat, Chivu Stoica,  semnează  decretul nr.517 din data de 31 mai anul 1967  prin care  Corneliu Bogdan este numit  în funcția de ambasador extraordinar și plenipotențiar al României în Statele Unite ale Americii,  cu reședința la Washington D.C.,  aici începe cariera celui mai longeviv ambasador român din istoria țării noastre pe malurile  Potomac-ului. Corneliu Bogdan venea ambasador după alt diplomat de renume al țării noastre, finanțistul Petre  Bălăceanu reprezentant al României în Statele Unite ale Americii între 6 noiembrie 1961și 22 iulie 1964.  Între  22 iulie 1964 –  31 mai 1967 devine ambasador extraordinar și plenipotențiar al României în Statele Unite ale Americii, ca urmare a decretului 409 din 22 iulie 1964 decret prin care legația română de la Washington D.C. este ridicată la gradul de ambasadă iar Petre Bălăceanu este acreditat ambasador extraordinar și plenipotențiar.

Mandatul lui Corneliu Bogdan a fost unul încununat de succes el reușind să obțină clauza națiunii cele mai favorizate. Istoria nescrisă ne spune că ambasadorul era un foarte bun prieten cu Ion Gheorghe Maurer.

Și totuși de ce a fost rechemat de Nicolae Ceaușescu, președintele Republicii Socialiste Române?  Mircea Răceanu, trecut la cele veșnice de curând, ne povestește în cartea să că motivul rechemării a fost faptul că una dintre fetele sale a vrut să se căsătorească cu un cetățean american  de accea Ceaușescu l-ar fi rechemat. O altă variantă este popularitatea marea de care se bucura în Statele Unite ale Americii și de faptul că unele decizii le luase independent față de București, ghidându-se după interesul țării și dragostea față de țară. După  9 ani de mandat Corneliu Bogdan încetează să mai fie ambasador prin decretul nr. 178  din data de 11 iunie 1976 și totuși rămâne la Washington D.C.

Anterior  decretului de nominalizare în funcția de ambasador în Statele Unite ale Americii este emis decretul, din data de 22 mai 1967,  prin care Corneliu Bogdan este numit ambasador extraordinar și plenipotențiar al României în Republica Panama, cu reședința la Washington D.C.  fiind ambasador până în data de 21 iunie 1978.

Istoria a consemnat rechemarea sa ca  voința   unui lider autoritar care nu a analizat performanțele lui Corneliu Bogdan în funcția de ambasador. Un diplomat care a participat la negocieri între Henry  Kisssinger și Zhou Enlai dar și la alte negocieri de culise în aceea perioadă tumultoasă a Războiului Rece.

În anul 1972 New York Times l-a desemnat printre primii 5 ambasadori din acel an, un clasament ce se referea strict la performanțele obținute și la activitatea sa, o mare onoarea pentru un ambasador al unui regim comunist.

Rechemarea sa a rămas neelucidată, cel mai longeviv și unul dintre cei mai performanți ambasadori români din istorie, acreditat la Washington D.C.,  este schimbat din motive obscure pe care istoria le va scoate la suprafață.

Prezentul se judecă doar cu prezentul, trecutul este lăsat în seama istoriei, iar viitorul în seama lui Dumnezeu.

 Un articol în onoarea lui Corneliu Bogdan.

Articolul Corneliu Bogdan – cel mai longeviv ambasador în Statele Unite ale Americii apare prima dată în Alexandru Cristian.