Uneori viaţa ne poate aduce mult mai mult decât îi cerem. Un spectacol este viaţa omului. Unii doresc să-l joace alţii doar să se uite. Unii oameni sunt făcuţi doar pentru a-şi privi viaţa alţii doar pentru a o trăi.

Hervé Joncour un tănăr sublocotenent de infanterie se hotăreşte să nu urmeze cariera pe care şi-o dorea tatăl său, armata. După o întâlnire care i-a schimbat viaţa cu Baldabiou, aceste se hotăreşte să devină crescător de viermi de mătase. În anul 1861 avea 32 de ani iar epidemia de pebrină care distrusese toate culturile de mătase din Europa era în plin avânt.

Locuitor al unui sat Lavilledieu care se ocupa cu sericicultura, erau 7 filaturi mari şi membru al unei bresle profesionale Joncour se decide să facă ceva pentru a salva resursa economică  a satului. Se decide să plece în Japonia, la propunerea lui Baldabiou. Japonia era o ţară închisă, îşi deschisese comerţul de puţin timp în anul 1853-evenimentul escadrei lui Matthew C. Perry. În călătoria sa în Japonia observă o femeie care nu avea o tăietură orientală  a ochilor şi avea obrazul unui copil. Aceea femeie îl fascinează şi timp de 4 călătorii repetate, până la izbucnirea războiului civil în Japonia, Hervé o va căuta pe aceea femeie.

Hara Kei cel care îi procura ouăle pentur viermii de mătase a simţit atracţia francezului pentru femeia care era lângă el. Pe Hervé îl pasiona misterul care îl lega pe Hara Kei de această femeie.

Nu ştia dacă o iubeşte sau nu, dar când a plecat ultimat oară din Japonia în 1864 ştia că o va vedea pentru ultima dată. Gândul i-a rămas la ea. Hélène soţia sa îi va ticlui o scrisoare în limba japoneză pe care o va păstra toată viaţa.  O scrisoare în care şi-a exprimat toată durerea ei de a nu fi aceea femeia fără tăietura orientală a ochilor şi cu obrazul de copil.

Se spune că la orientali amantele sunt preţuite nu numai prin scumpe daruri şi bijuterii dar şi prin păsările exotice pe care le primesc în dar. Când sunt supărate dau drumul la păsări şi se bucură de coloritul acestora.

Hervé Joncour priveşte lacul şi se gândeşte la inexplicabilul spectacol uşor care  fusese viaţa lui. O viaţă în care şi-a iubit soţia dar a iubit şi aceea femeie vis şi pasiune a îndepărtatului Orient, singura femeie europeană din Ţara Soarelui Răsare.

Alessandro Baricco a scris un roman Mătase în care durerea pentru o iubire netrăită este mai profundă decât o durere pentru o iubire pierdută. Un roman ca un vis frumos care se încheie uşor, inexplicabil ca viaţa noastră.

Articolul  O iubire care nu s-a consumat – Mătase apare prima dată în Alexandru Cristian.

Nu m-ai rănit în tainice clipe
Nu m-ai supus în aprigi dorințe
Nu m-ai iubit în memorabile șoapte
Genele tale se lipesc de ale mele…este noapte.

Acum nu îți mai scriu
Acum nu îți mai cânt
Acum nu te mai doresc
Te-am înveșmântat în argintiu
Te-am înmiresmat în auriu.

Draga mea nu ne despărțim
Plecăm către o destinație
Pe care o amândoi o dorim
Spre steaua fără nume
A veșnicului poet, o magie
M-a liniștit, hai să ne iubim
Numai o dată….

Articolul Despre tine apare prima dată în Alexandru Cristian.

Aștept o zi în care să ne dorim

Aștept o zi în care să mai fim

Aștept o zi în care să trăim

Aștept o zi în care să murim

Aștept o zi în care să visăm

Aștep o zi în care să sperăm

Aștept o zi…poate atunci nu o să mai fim…

Articolul Aștept o zi apare prima dată în Alexandru Cristian.

        Poezia lumii este expresia iubirii popoarelor lumii. Fiecare popor scrie şi suferă în propriul lui fel. Popoarele din America Latină sunt cele mai îndrăgostite de vis, mister şi suferinţă.

         Despre poetul chilian Pablo Neruda, marele titan al literaturii sud-americane Gabriel García Márquez afirma: Pablo Neruda este cel mai poet al secolului XX, în orice limbă.

         La 19 ani tânărul poet chilian Ricardo Elíecer Netfalí Reyes Basoalto, cunoscut sub mai târziu sub numele de Pablo Neruda, publica Douăzeci de poeme de iubire şi un cântec de disperare.

         Poemele scrise de Neruda sunt de o intensitate mare, de un lirism năvalnic propriu vârstei dar şi culturii latino-americane. Neruda iubeşte ca un adevărat trubadur, textul său abundă în metafore şi epitete.

          Primul poem este o laudă adusă trupului femeii: trup de femeie, coline able, setea mea, dorinţa mea nemărginită. O odă trupului femeii iubite fără de care nu poate trăi cel îndrăgostit.

         În al treilea poem lirismul caracterizează versurile scrise cu patos: asfinţitul căzându-ţi în ochi. Îndrăgostit poetul visează la iubita sa într-un decor idilic.

        Tăcerea noastră îndrăgostită, este secretul poetului cu iubita sa mărturisită decât nouă cititorilor.

        Cuvintele tale înainte  au populat singurătatea pe care o ocupi, poemul cinci scris de Neruda este plin de melancolie şi tristeţe. Aceeaşi notă de melancolie se continuă în poemul şase în care  în apa sufletului tău frunze cădeau nenumărate.

         Poemul şapte este o privire spre oceanul iubirii şi al suferinţei, încovoiat în asfinţit arunc tristele mele năvoade în ochii tăi oceanici. Iar în următorul poem Neruda lauda incredibila tăcere a iubitei, ah tăcuta mea.

          În poemul nouă Neruda caută prezenţa iubitei, mereu, mereu te îndepărtezi serile spre locul unde crepusculul aleargă estompând statui. În poemul douăsprezece poetul laudă căutarea continuă a iubitei, pentru inima mea e de ajuns pieptul tău,  pentru libertatea ta sunt de ajuns aripile mele.

          Poemul paisprezce este un poem de o rară frumuseţe, unul dintre cele mai delicate scrise vreodată de Pablo Neruda. Cu nimeni nu te-asemeni când eu te iubesc, deasupra noastră se desfăceau apusurile în uriaşe evantaie.

          Poemul cincisprezece este poate cel mai cunoscut al lui Neruda, îmi place când nu vorbeşti pentru că parcă eşti absentă,…. lasă-mă să tac cu tăcerea ta. Un poem despre indiferenţa iubitei şi continua adulare a acesteia.

           Poemul  şaisprezece este o parafrază după marele liric indian Rabindranath Tagore, sufletul meu se naşte la ţărmul ochilor tăi îndoliaţi.

           Poemul douăzeci este o culme a liricii triste şi apăsătoare a poeziei lui Neruda:  pot să scriu cele mai triste versuri în noaptea aceasta, în nopţi ca aceasta am ţinut-o în braţe, am sărutat-o de atâtea ori sub cerul nesfârşit. Marele poet realizează efemeritatea iubirii,  e aşa de scurtă iubirea şi aşa de lungă uitarea.

           Cântecul de disperare este ultimul poem din acest volum. Este un imn închinat tristeţii, suferinţei din dragoste dar şi acceptării suferinţei. Răsare amintirea ta din noaptea unde-s scufundat…totul în tine a fost naufragiu. Acceptarea suferinţei este învinovăţirea iubitei pentru distrugerea iubirii şi a pasionatei relaţii dintre cei doi amanţi. Este un cântec de reproş, adus unei fiinţe ce nu a recunoscut dragostea adevărată.

              Douăzeci de poeme de iubire şi un cântec de disperare este un volum unic în istorie poeziei mondiale. Sunt poeme scrise cu o intensitate rară, de un lirism greu de depăşit şi o lejeritate uluitoare a frazei.

             Pablo Neruda, laureat al Premiului Nobel, este considerat cel mai mare poet al Americii Latine din secolul XX, Neruda este un titan al literelor şi un etern îndrăgostit.

Articolul Pablo Neruda – cântece despre iubire şi tristeţe apare prima dată în Alexandru Cristian.

                Cel mai înălţător sentiment este cel al iubirii. A iubi înseamnă a împărtăşi cu ceilalţi ce simţi tu, a putea simţi ce au trăit ei, a te împărtăşi din ceilalţi. O definiţie creştinească  a iubirii este  că iubirea nu se declamă sau se recită se simte şi se trăieşte, iubirea trebuie să fie activă, să aibă viaţă.

                     Iubirea poate fi umbrită de sentimente întunecate, de gânduri ce o pot distruge.Boala comună a tuturor îndrăgostiţilor este gelozia.Acest sentiment infantil care poate produce o serie de nedreptăţi şi nenorociri. De ce este un sentiment infantil? Pentru că este atributul unui copil, un copil este fascinat de jucăria sa şi dacă i-o iei începe să se revolte cu toată fiinţa sa.Cei care iubesc infantil, confundă persoana iubită cu o jucărie. Aceea fiinţă iubită sau adorată  este un om cu gândurile, cu trăirile sale, nu o jucărie care să te asculte la fiecare pas. Geloşii sunt oameni foarte singuri, iar iubirea îi face groteşti.

                      Tunelul unui om este singurătatea sa, este ceva obscur, solitar spune în citatul de la începtul romanului Tunelul(El Tunel) Ernesto Sabato. Tunelul este un drum întunecat, unde în capăt o lumină crepusculară, se arată. Oare la capătul lui este chiar o lume sau este impresia lăsată de speranţa omului de a găsi lumină, o Fata Morgana ce nu aparţine unui deşert.

                        Pictorul Juan Pablo Castel este un solitar, un om îndrăgostit de opera sa. Un pictor extrem de ciudat, unul care lipsea de la toate vernisajele sau expoziţiile de pictură.Îndrăgostit de o tânără care îi priveşte tabloul, Maria, acesta va dezvolta o obsesie cu un clar substrat sexual ce-l va duce la nebunie. Fascinaţia este reliefată în dorinţa de a o urmări peste tot. Este o dorinţă de posesivitate nestăpânită. Este necesar, este necesar îşi spune, este necesar să fie lângă el, să o simtă. Pictorul simte că această fiinţă este legată de el prin ceva metafizic că de ea se va lega un fapt pe care-l va făuri  în viitor. Între mine şi această fiinţă este o legătură tainică spune Juan Pablo Castel, aş adăuga o legătură mortală. Orbit de gelozie şi plin de furie acesta o va omorâ pe Maria, după un proces interior descris admirabil de Ernesto Sabato. Un suflet chinuit de fantasme este un suflet posedat, iar sufletul pictorului era obsedat de ideea de a avea.

                         Romanul este scris la persoana întâia, este o confesiune cutremurătoare a unui om care iubeşte cu pasiune dar care se transformă în ucigaş. Un om care nu-şi poate stăpâni instinctele, un om prins în tunelul său. Tunelul său este construit de gelozie, gândul posesiunii i-a transfomat mintea într-un tunel, într-un labirint clar-obscur din care nu mai poate să iasă. Este scris alert, reflecţia se combină cu scrierea activă, intensă, este scris din pasiune. La fiecare rând simţi că eşti alături de personaj, prevezi că se poate întâmpla o nenorocire dar speri că nu.

                           Titlul este laitmotivul romanului, un tunel care a pus stăpânire pe fiinţa sa, care i-a întunecat judecata. O iubire care a fost ucisă în tunelul minţii sale, din tunel a ieşit o furie oarbă condusă de o pulsiune erotică obsesiv-maladivă amestecată cu un comportament obsesiv-compulsiv.

                           Ernesto Sabato a reuşit o arheologie a crimei, a descris fiecare element ce poate duce la crimă şi totuşi ca în orice sit arheologic rămân lucruri de explorat şi lucruri care nu se pot explica.  Forarea în adâncul minţii umane este cel mai greu lucru de pe pământ, pentru că mintea se confundă adeseori cu inima.

Articolul Ernesto Sabato- arheologia crimei apare prima dată în Alexandru Cristian.

Eu te privesc pe tine

Nu ne mai găsim

Nu mai putem să ne vedem

Un infinit vom aștepta

În vis să ne revedem.

Caută-mă ca și cum

Ar fi ultimul lucru

Pe care îl vei face

Pe acest pământ, acum

Hai să privim liniștea…

Aceea liniște fără de care

Nu mai putem trăi, vorbi, simți

Aceea liniște plină de perfecțiune

Care ne ține atât de aproape, mare

Este dragostea ce a fost și a rămas

Doar a noastră…

Articolul Caută-mă apare prima dată în Alexandru Cristian.

că mă vrei doar pe mine

când tu vrei ceva, undeva

poate o rază de soare.

În ploaie mă uit către tine

iar tu arunci ochii spre mine

nu te mai vreau, dar tu

încă mai vrei să mergem

undeva spre apus sau răsărit…

unde noi să mai stăm să povestim

despre ce a fost și nu va mai fi,

sau despre ce este și va mai fi!

Articolul Pasiune apare prima dată în Alexandru Cristian.

Unde te-ai ascuns

Ani, zile, secunde…?

De nu am putut ajunge

La tine, lângă tine.

Acum ştiu că mă iubeşti

Deşi nu o recunoşti.

Simţi ce îmi doresc

Eu te iubesc.

Refren                        X 2

Te-am găsit şi drumul

E al nostru

Nu-ţi mai dau drumul     (   se repetă de două ori)

Ai plecat dar te-am ajuns

Drumul vieţii al nostru

Nu ţi-am spus

Că vom avea astrul nostru.

Refren X 3

Te-am găsit şi drumul

E al nostru

Nu-ţi mai dau drumul     (   se repetă de două ori)

Articolul Drumul de lângă tine apare prima dată în Alexandru Cristian.

Aşa mă priveşti

Cum te doresc mereu

Aşa mă iubeşti.

Vreau lângă tine să stau

Cu tine să mă învelesc

Nopţile, iar zilele sa mă liniştesc.

REFREN

  Te doresc acum iubirea mea

   Nu mai tu poţi să-mi arăţi calea              X 2

Am fost în alte zile fără tine

Te rog hai vino lângă mine

Să pot simţi că te iubesc

Să vreau mereu să te doresc

REFREN

  Te doresc acum iubirea mea

   Nu mai tu poţi să-mi arăţi calea              X 2

Stai rămâi cu ea

Este tot ce îţi poate oferi

Viaţa….

Stai rămâi cu ea

Este tot ce îţi poate oferi

Viaţa….

Articolul O părere apare prima dată în Alexandru Cristian.

Stai nu dispera

Uită-te la ea

Sigur te doreşte

Deşi nu ţi-a spus cât te iubeşte.

REFREN

Ai o speranţă

Nu uita, aşa e în viaţă X 2

Crezi că te-a părăsit

Eşti convins că nu te-a iubit

El sau ea nu a ştiut

Să-ţi arate că tu eşti cel dorit.

REFREN

Ai o speranţă

Nu uita, aşa e în viaţă X 2

Articolul Speranţa apare prima dată în Alexandru Cristian.