Multe voci și-au exprimat opiniile referitor la noul coridor Nord – Sud construit de Statele Unite ale Americii în  țările  istmului ponto-baltic. Această zonă este caracterizată printr-o imensă presiune geopolitică și geostrategică între zona euroatlantică și euroasiatică. Analizele negative la acest proiect nu au surprins faptul că acest coridor este o etapă în bătălia pentru viitorul lumii.

România are un caracter de pivot în istmul pont-baltic cu o  poziție geografică extrem de sensibilă pentru coridor. Țara noastră aflată la confluența între imperii s-a dezvoltat în spațiul carpato-danubiano-pontic plin de evenimente majore la scara Istoriei. După teoria lui Saul Bernard Cohen  România se află într-o zonă de compresie între blocul euroatlantic, condus de Statele Unite ale Americii, și blocul eurasiatic, condus de Federația Rusă în zona heartland-ului ( Rusia și Asia Centrală) și de China în zona de sud-est a Rimland-ului ( China și Indochina ), cu un pivot interesant reprezentat de India și Oceanul Indian.

Bătălia pentru viitorul lumii și al istoriei s-a mutat din Atlantic în Pacific cu accent pe bătălia dintre Statele Unite ale Americii și Republica Populară Chineză. Europa este un punct de bătălie pivotal pentru controlul Heartland-ul , inima lumii. Cine stăpânește această zonă își proiectează puterea și pe zona de Rimnland-ul. Statele Unite ale Americii trebuie să mențină   Europa drept  “portavionul”  său geopolitic pentru a pune presiune pe Heartland alături de Japonia, Coreea de Sud și Taiwan celelalte trei „portavioane ” pentru a presa  zona de proiecție a puterii chineze și centura de insule din Marea Chinei de Sud. Statele Unite ale Americii trebuie să împiedice controlul Chinei asupra Rimland-ul pentru că atunci Heartland-ul ar fi în mare pericol în fața ofensivei geopolitice și geostrategice a Chinei.

Așadar de ce se va face Cortina  de Oțel și  de ce nu sunt de acord cu analizele  care profețesc că  acest proiect va fi abandonat de Statele Unite.

Primul motiv este că istmul ponto-baltic decide cine controlează Europa și cine își proiectează puterea în Inima Lumii. Istmul ponto-baltic sparge blocul continental germano-rus care în viziunea euroasianistă a lui Aleksandr Dughin va arunca Statele Unite ale Americii din Europa într-un viitor greu de precizat.   Germania de astăzi este sub influența geopolitică a Statelor Unite ale Americii și astfel această contrucție este sortită eșecului.

Al doilea motiv este că istmul ponto-baltic controlat de Statele Unite ale Americii va opri expansiunea Rusiei spre apele calde ale oceanului planetar, va îndigui puterea rusă în zonă, va forma o zonă de pivot extrem de incisiv reprezentat de Ucraina și Finlanda, va lega  Marea Baltică, Marea Neagră cu Marea Mediterană. Astfel puterea rusă este oprită la frontiera de est a zonei euroatlantice.

Al treilea motiv este că alături de istmul ponto-baltic regiunea de sud-est a Rimland-ului prin pivoții sub influența americană reprezintă doi vectori de presiune asupra celor două mari competitoare Federația Rusă și Republica Populară Chineză. Care sub presiuni de diferite grade vor deveni mai agresive geopolitic și se vor ciocni între ele pentru a ieși din capcana geopolitică construită de Statele Unite ale Americii.

Al patrulea motiv este că alături de investiția din coridor Statele Unite ale Americii investesc în atomocentrala Cernavodă pentru că dorescă să-și mărească profilul strategic în zonă. Creșterea presiunii geostrategice a puterii americane va epuiza complexul militaro-industrial rus și îl va duce la greșeli strategice și tactice.

      Cortina de Oțel este îndiguirea Europei de visul euroasianist și de comunismul de tip nou al Chinei. Această cortină alături de Bariera de Oțel, formată din Coreea de Sud, Japonia și Taiwan, sprijnite din spate de Australia, reprezintă  importante presiuni geostrategice asupra celor două puteri competitoare.

România are o șansă istorică să facă parte din această construcție de căi ferate și autostrăzi care va lega țările din istmul ponto-baltic – Lituania, Polonia, Slovacia, Ungaria, România, Bulgaria și Grecia. Se va dezvolta o relație complexă de interdependență economică și strategică care va consolida zona și o va ajuta la dezvoltarea sa. Am denumit această nouă Cortină ca un un nou Plan Marshall. Cred că acest proiect va reprezenta un punct important în bătălia pentru viitorul lumii pe care Statele Unite ale Americii o vor avea de dus.

         Locul țării noastre este alături doar de partenerul nostru strategic și de civilizația modernă și democratică.

Articolul Cortina de Oțel și puterea americană apare prima dată în Alexandru Cristian.

Lumea internațională este caracterizată de o foarte mare necunoscută și de o mare violență. Conflictele calde sau reci, latențele neexprimate geopolitic pot provoca adevărate dezastre.

Siria este în opinia mea eșecul unei cooperări la nivel internațional, unii sceptici o numesc rea voință. Ucraina este eșecul construcției unui stat. Clivajul din lumea musulmană are rădăcini multiple și complexe.

Geopolitica este o știință ce prezintă starea de fapt. Dacă închidem ochii și îi deschidem imediat vom observa aparent un haos. Nu este haos, este violență în cel mai pur mod. O violență structurală, directă și indirectă, manifestată sau latentă.

Datorită stingerii avântului globalizării, statele încep  a-și arăta adevăratul comportament și adevăratele interese. Cine a definit statul ca și un individ , teoria naturalistă a statului, s-a gândit la latura psiho-geopolitică.

În fapt un stat este un teritoriu bine determinat stăpânit de un grup de oameni ce împărtășesc o limbă și idei ancestrale. Statul  folosește monopolul legitim al violenței pentru a-și marca posesia acelui spațiu geografic. Suveranitatea statelor este definită pe scurt ca o maximă putere în interior și o largă independență în exterior.

Trăim un fenomen invers, cel al consolidării suveranității statelor. După slăbirea energiilor globalizatoare statele își pot exprima adevăratul rol în lumea internațională. Un fenomen denumit  contra-globalizare. Nu spun anti pentru că nu este împotriva fenomenului, spun contra pentru că mașina globalizării a stagnat datorită unor presiuni externe de voința acesteia.

Toată această “foame de suveranitate” a adus lumea în această tensiune. Este normal să fie așa,  fiecare stat să-și afirme adevărata credință în misiunea statală. Dar unde balanță nu există atunci totul este pus în pericol.

Sunt adept al unei societăți internaționale echilibrate bazate pe un real sprijin al principiilor adevărate și corecte ce au format lumea în care trăim. Fanaticii globalizării sau cei ai suveranității statale provoacă dezechilibre insurmontabile.

Pentru a evita violența geopolitică lumea trebuie să formeze un nou concert de state, exact ca Europa anului 1815, mă refer aici stric la nivel conceptual și ideatic pentru că lumea de atunci este o necunoscută pentru actuala lume internațională. O lume guvernată de principii sănătoase și anume  respectarea dreptului internațional, a dreptului internațional umanitar, aplicarea  justă a dreptului penal internațional și  respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului este nu o lume mai bună ci una mai sigură.

În lume nu totul este rău, totul este periculos- Michel Foucault

Articolul Violența geopolitică sau despre fanatici apare prima dată în Alexandru Cristian.

Statele Unite ale Americii sunt un hegemon în plină transformare sunt nevoite să-și redimensioneze Marea Strategie. Orice mare putere are o mare strategie cu elemente complexe și greu de anticipat pentru ceilalți.

Marea Strategie actuală a Statelor Unite ale Americii este conservarea statului de superputere, de hegemon global. În prezent sunt o superputere în plină transformare și evoluție, o superputere isteață – Brainy Superpower.

Putem defini strategia ca un cumul de surse și instrumente de putere îmbinate într-un   plan pentru a-ți atinge obiectivele sau interesele. Sursele de putere sunt reprezentate de teritoriu, populație, resurse, aparatul administrativ și voința națională. Instrumentele de putere sunt instrumentul diplomatic, instrumentul informațional, instrumentul militar și instrumentul economic.

Toate acestea coordonate sub forma unui plan formează o strategie pentru un stat. În cazul marilor puteri putem vorbi despre o Mare Strategie. Marea Strategie este un construct complex și bine coordonat pentru îmbinarea surselor și instrumentelor de putere corespunzătoarea unei mari puteri cu obiective și ambiții ce depășesc restul statelor. Putem vorbi de o Mare Strategie în viziunea Imperiului Roman, Imperiului Bizantin, Imperiului Britanic dar și a altor mari puteri din istoria lumii.

Statele Unite ale Americii sunt  o  republică condusă după principiile democrației, nu un imperiu,  care are capacitatea de a-și proiecta puterea la nivel macro similar cu imperiile din vechime. Este primul stat din istoria lumii care a reușit să-și proiecteze puterea la nivel global. În prezent această mare putere dezvoltă instrumentul de putere spațial pentru a-și proiecta puterea în toate mediile cunoscute omului.

Marea Strategie a Statelor Unite ale Americii este păstrarea hegemoniei la nivel global și menținerea acestui statut pentru o perioadă îndelungată. Astfel vor trebui să zădărnicească eforturile Federației Ruse de a reveni pe scena globală și de a domina geopolitic Europa și eforturile Republicii Populare Chineze de a deveni hegemon global. Statele Unite ale Americii sunt hegemonul actual, Federația Rusă superputerea în refacere iar Republica Populară Chineză superputerea în așteptare.

Pentru a reuși aceste lucruri Statele Unite ale Americii sunt nevoite să acționeze pe două paliere diferite. Primul palier este unul continental se referă la îndiguirea puterii ruse și oprirea revizionismului puterii ruse. Al doilea palier este unul maritim și anume împiedicarea controlului total al Mării Chinei de Sud de către Republica Populară Chineză.

O viitoare Cortină de Oțel va avea o  relevanță  geopolitică și geostrategică greu de anticipat în vremurile în care trăim, dar aceasta trebuie să devină o certitudine.     Crearea unui Coridor Nord-Sud de la Marea Baltică la Marea Mediterană este mijlocul prin care Statele Unite ale Americii pot împiedica unirea blocului continental germano-rus. Unirea acestui bloc va duce la controlarea pivotului global și al Heartland-ului eurasiatic de către statul mai puternic și anume Federația Rusă. Deși Germania este un stat mai dezvoltat din punct de vedere economic, Federația Rusă are capacitatea militară și strategică de a domina zona.

Cortina de Oțel, cum am denumit-o, este un spațiu geografic care cuprinde țările Polonia, Slovacia, Ungaria și România. Acest coridor va lega printr-o complexă rețea de infrasctructură portul Gdansk de portul Constanța. Trebuie amintit că Ucraina este o țară tampon între acest coridor și masa continentală rusă. Acest coridor trebuie construit prin construirea unei infrastructuri economice și militare prin care Statele Unite ale Americii să-și realizeze acest obiectiv principal în Europa. Astfel Cortina de Oțel va opri expansiunea Federației Ruse și unirea blocului continent.  De asemenea acest coridor se poate extinde și spre Estonia, Letonia, Lituania, Bulgaria și Grecia conectând astfel   Marea Baltică la Marea Mediterană.

România se află în acest coridor, în acest pivot al lumii, un stat cu o poziție geografică extrem de importantă prin controlul gurilor Dunării și ieșirea la Marea Neagră. Parteneriatul Strategic al României cu Statele Unite ale Americii trebuie să evolueze și să se  fundamenteze având la bază și această idee geopolitică și geostrategică. Astfel țara noastră va fi parte a acestui coridor și se va afla sub o umbrelă de securitate unică în istoria sa. Trebuie să fim parteneri de bază ai Statelor Unite ale Americii și să aprofundăm relația bilaterală printr-o deplină analiză a Parteneriatului Strategic și instituționalizare a sa.

        Cortina de Oțel este un obiectiv major al Marii Strategii Americane, un scop  fundamental pentru viitorul geopolitic al Statelor Unite ale Americii. Un țel care trebuie să înceapă să fie construit chiar în acest an când se împlinesc 250 de ani de la întemeierea Marii Republici.

Articolul Cortina de Oțel – relevanța geopolitică pentru Statele Unite ale Americii apare prima dată în Alexandru Cristian.

Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc,

André Malraux

A construi o istorie este unul dintre cele mai dificile lucruri pe acest pământ. A face istorie este cel mai periculos lucru din lumea noastră. Istoria se poate face si în sens rău. Banalitatea răului ne înconjoară, spunea Hannah Arendt.

O fantasmă este o iluzie, bună sau rea, pe care ne-o inoculăm. Iubirea este cea mai frumoasă fantasmă iar ura unul dintre visele urâte ale existenței noastre. Geopolitica este un concept evolutiv, care  a fost de multe ori demonizat.

Pentru unii gânditori geopolitica  a fost răul suprem ale secolului XX, un secol absurd și camusian. Un secol al sinuciderii, moartea a fost fantasma secolului XX. Secolul XXI debutează cu o seria de fantasme. Le-am denumit fantasme geopolitice pentru a le delimita de gândurile despre viitorul omenirii și evoluția sa tehno-științifică, mai exact pentru a aminti despre dilemele internaționale ce ne frământă.

O fantasmă a secolului XXI este terorismul, în special cel cu iz metafizic. Pentru că a  omorâ în numele unei religii are o dimensiune metafizică. Terorismul internațional metafizic este fantasma majoră a secolului XXI.

Capitalismul  este un proces în plină evoluție. Deși unii îl văd în declin, orice perioadă istorică este o evoluție. Declinul însuși este o parte a existenței unei doctrine politice, economice sau filosofice. Ascensiunea, stagnarea și declinul sunt elemente intrinseci. A doua mare fantasmă geopolitică este sfârșitul capitalismului și arderea sa pe rug pentru apariția unei posibile noi doctrine economice.

Religia este o caracteristică  a popoarelor. Fiecare spațiu s-a raportat diferit la mecanismele transcendentale. Problema ființării i-a torturat pe egipteni, greci, germani. Împlinirea fatum-ului a fost o trăsătura a calvinilor și luteranilor, iar mântuirea a fost principala preocuparea a Orientului, mă refer aici la ortodoxie și islam.

Deși trecută pe plan secund religia va fi o fantasmă periculoasă a secolului XXI, în special ecumenismul. Nu poți aneantiza și nivela doctrine metafizice și dogme religioase doar pentru dorințe politice. Trebuie să ne aducem aminte de lupta din Imperiul Bizantin între iconoclaști și iconoduli sau dintre ortodocși și monofiziți. Fantasma religiei va fi una care modela conștiința oamenilor. Dacă religiei îi vom alătura terorismul acesta va fi un amestec mortal pentru umanitate. Principala trăsătură a religiilor este toleranța și unitatea, confiscarea acestora a produs și va produce dezastre în lume, iar această mișcare nu este una a lui Dumnezeu.

Asemănători dar unici, aceasta este propoziția Terrei. Conflictele etnice sunt de o ferocitate ieșită din comun. Xenofobia, antisemitismul, naționalismul exacerbat, segregarea etnică vor fi fantasme care vor bântui secolul XXI.

Desigur mai există multe fantasme, temeri și frici. Dar dacă vom analiza și vom privi în adâncime vom observa că omul are o singură mare frică…de NIMIC. Frica de a nu fi, de a nu putea trăi, de a nu fi liber, adică frica de ceea ce nu poate anticipa. Pentru că omului dacă îi răpești principalele sale drepturi îl reduci la stadiul de NIMIC.

         Lumea în care pășim nu va fi cea mai bună dintre toate dar este singura pe care o cunoaștem și o putem prezerva, dacă nu vom avea grijă de aceasta vom pierde TOT.

Articolul   Fantasmele geopolitice – schițe despre un posibil viitor apare prima dată în Alexandru Cristian.

       În lumea internațională plină de complexitate și de incertitudine orice stat își are rolul său. În marele angrenaj al politicii internaționale statele au roluri pe care și le-au căpătat de-a lungul istoriei și au fost recunoscute de alți actori pe scena Istoriei.

      Au existat și există mari puteri, puteri medii, state mici, state cu rol de punte dar și microstate. Putem defini statul ca un teritoriu delimitat de frontiere, cu instituții ce dețin monopolul asupra unor mecanisme socio-juridice ce se aplică în acel spațiu geografic. Subliniem că nu există o teorie sau o concepție unitară asupra statului. Un microstat are anumite caracteristici definitorii. Un microstat se poate defini prin următoarele elemente:

• Un stat cu o populație mai mică sau egală cu 1 milion de locuitori
• Un teritoriu mai mic de 6000 de kilometri pătrați
• Un teritoriu enclavizat, exclavizat sau insular
• Nu are forțe armate regulate

  Principatul de Monaco este un oraș stat, definit de istoricii, geopoliticienii și universitarii francezi ca o crestătură ( encroche)  în teritoriul Franței nu o ca o enclavă. Istoria sa începe în anul 1297 și este condus de aceeași familie princiară Casa Grimaldi. De-a lungul istoriei sale Principatul de Monaco a avut un permanent țel geopolitic și geostrategic păstrarea independenței dar și a bunăstării poporului monegasc. Printr-un cumul de factori favorabili dublat cu o abilitate diplomatică remarcabilă în prezent Principatul de Monaco este un microstat din ce în ce mai relevant în politica internațională.

   Câteva caracteristici trebuie subliniate despre Principatul de Monaco. Este al doilea cel mai mic stat din lume, cu o suprafața de 2,02 kilometri pătrați, statul cu cea mai mare densitate din lume aproximativ 19.000 de locuitori pe kilometrul pătrat, cu o populație autohtonă minoritară în jur de 17% monegasci, cu o cultură și limbă comună.

      Până în secolul al-XX-lea a fost o monarhie de drept divin, dar din anul 1911 o dată cu  prima reformă constituțională Principatul devine o monarhie constituțională. În istoria juridică a Principatului data de 17 decembrie 1962 statul monegasc este o începutul unui stat cu valori democratice autentice, astfel statul monegasc  devine o adevărată monarhie constituțională. Principiul după care se guvernează statul monegasc este separația puterilor în stat, delegarea puterii judiciare de către Prinț spre instanțe și parchete și supremația dreptului. Putem afirma și observa că în statul monegasc vom observa un mecanism de tip check and balances între instituțiile statului cu o autoritatea care izvorăște de la Principe. Trebuie să subliniem și importantul rol al Statelor Unite ale Americii în eliberarea Principatului din timpul ocupației din cel de  Al Doilea Război Mondial dar și în ajutorul oferit pentru dezvoltare și menținerea continuității statale.

       Conform Constituției instituțiile monegasce, Consiliul Național, Consiliul Comunal, Consiliul de Stat, Tribunalul Suprem, Consiliul de Coroană,  respectă principiile clasice ale democrației dar și interesul suprem al statului monegasc.

      Din punct de vedere extern statul monegasc nu a avut probleme sau conflicte majore cu vecinii, în afară de momentele de ocupație amintite, de criza franco-monegască din 12-13 octombrie  1962 provocată de președintele Franței Charles de Gaulle care dorea să controleze  averile cetățenilor francezi din principat și fluxul acestora către principat. Criza a fost trecută prin intermediul prestigiului Prințesei Grace de Monaco soția Prințului Rainier al-III-lea. Îndelungata domnie a Prințului Rainier al-III-lea ( 9 mai 1949- 6 aprilie 2005)  este perioada de cea mai fertilă din punct de vedere economic, social și cultural care a dus  dezvoltarea spectaculoasă  a Principatului și la mărirea prestigiului său. Prințul Albert al-II-lea continuă muncă tatălui său și dezvoltă Principatului într-un microstat relevant pe plan internațional.

          Putem defini Principatul de Monaco ca o putere adaptabilă, an adaptive power. Un stat fără instrumente de putere hard dar cu instrumente de putere soft și cu abilitate strategică a devenit un stat extrem de dezvoltat și de digitalizat.

           Statul monegasc a devenit primul stat din lume unde tehnologia 5G are acoperire totală. Securitatea cetățenilor săi este pe primul loc prin împânzirea statului cu camere de supraveghere pentru a preveni infracționalitatea. Este primul stat din lume care a montat defibrilatoare externe cardiace.  Principatul își extinde teritoriul pe mare cu 6 hectare, viitorul cartier  Marreterra, își dezvoltă o puternică permacultură ( agricultură urbană),  digitalizarea este întâlnită în tot Principatul. Principatul de Monacă pune accent pe cercetarea științifică de aceea  investește multe resurse  în cercetarea medicală și în sănătate. Fundația Prințului Albert al-II-lea dezvoltă proiecte de apărare a mediului marin și înconjurător.

        Ca o concluzie la cele expuse Principatul de Monaco este primul stat din lume care își extinde teritoriul pe mare și este cel mai digitalizat stat, putem enunța că este primul stat care intră în postmodernitate.

 

  Principatul de Monaco – relevanță geopolitică și geostrategică

  Ce înseamnă a fi relevant? Înseamnă că pe scena internațională să ai o prestanță care este dată de deciziile pe care le-ai luat. În ultimii ani Principatul de Monaco s-a axat pe două mari concepte, digitalizare și dezvoltare durabilă.

     Cea mai importantă resursă a Principatului de Monaco este spațiul. Spațiul a influențat direct dezvoltarea. Cum spunea profesorul Robert Kaplan geografia se răzbună. Principatul de Monaco se extinde spre mare, un efort uriaș de peste 2 miliarde de euro pentru a-și asigura dezvoltarea.

  Instrumentele de putere principale ale statului monegasc sunt cele denumite soft. Instrumentul cultural și economic este cel care face relevant Principatul în zona internațională.  Principalul vector de proiecție a puterii monegasce   este puternica economie de servicii, comerț și imobiliare,  dar și sincretismul cultural.

Principatul de Monaco este un adevăr lider în reciclare dar și în dezvoltarea durabilă, scopul final este să fie primul stat cu adevărat green din lume. O altă atracție culturală este remarcabilul Palat Princiar care este un magnet pentru turiști, în interiorul acestui palat putem observa opere de artă de mare valoare, arhive dar și tomuri unicate. De asemenea Principatul are în fiecare primăvară un important târg de carte unde autori din toate colțurile lumii se întâlnesc.

   Un alt important instrument este cel reprezentat de sport. Competițiile automobilistice sportive, tenisul, înotul, fotbalul au adus numele Principatului în toată lumea. Sportul a fost un mijloc de promovare al statului monegasc.

 Ambiția statului monegasc este ca acesta să devină prima țară smart din lume, unde digitalizarea să fie prezentă la fiecare pas. Digitalizarea inteligent folosită poată să ușureze viața oamenilor și poate aduce un important aport economic Principatului.

Relevanța geostrategică a Principatului este  magnetismul acestuia prin care atrage diverși actori statali și non-statali din toată lumea care pot crea o platformă de cooperare și colaborare la nivel internațional în acest Principat. Putem defini Principatul de Monaco ca un teren neutru în care se pot negocia pe linie diplomatică tot felul de inițiative.             Astfel relevanța acestuia crește exponențial ca un stat punte între mari actori la nivel internațional, actori statali și actori non-statali.

Principatul de Monaco este un model pentru multe state din lume. Este un stat cu valori profunde ale democrației, respectul pentru drepturile omului, respect pentru mediul înconjurător și un adevărat promotor de valori culturale.

Articolul Principatul de Monaco – relevanță geopolitică apare prima dată în Alexandru Cristian.

Geopolitica este o știință greu de  cuprins în diferite analize  chiar și în carti. Pentru  a înțelege geopolitica unui stat trebuie să ai o viziune de ansamblu asupra istoriei și geografiei acelui stat. Israelul este un stat plin de complexități, caracterizat prin dinamica fenomenelor socio-politice interne.

          Un prim reper geopolitic este așezarea statului. Statul israelian este ca o punte între două mari culturi, cea europeană și cea asiatică. În această punte un element care influențează este și cultura arabă.

          Un al doilea reper geopolitic este dezvoltarea statului. Statul Israel este un veritabil miracol economic, obținut cu mari greutăți și cu o ingeniozitate aparte.

          Un al treilea reper geopolitic este faptul că statul Israel este un stat ecletic, un loc în care cultura iudaică și cea arabă se întretaie, un loc fertil pentru crearea unor opere  de mare anvergură.

          Un al patrulea reper geopolitic este puternica armată a statului Israel, mă refer aici la puternica ei capacitate operațională, o capacitate de 6 ore la momentul declanșării unei alerte.

          Un al cincilea reper geopolitic este capacitatea intelectuală a poporului său, un popor tânăr și dinamic care urmărește dezvoltarea statului.

Observăm cum cele cinci repere geopolitice, ca o pentadă, împlinesc definirea statului israelian, un stat tânăr, dinamic și  într-o continuă evoluție. Recunoașterea Ierusalimului ca și capitală este un viitor reper geopolitic și geostrategic de mare importanță, unul care va fi analizat de viitorii istorici și geopoliticieni.

Partenerul strategic al statului Israel sunt Statele Unite ale Americii, unica superputere a lumii, un stat a cărui hegemonie durează de  peste patru decenii.  Alianța celor două state este una reală, bazată pe elemente culturale și sociale comune.

Geopolitica Israelului este o analiză despre puterea unui stat de a reuși într-un mediu total ostil, a unui stat care are ca principal scop dezvoltarea socială și economică.

Eretz Israel este o poveste de succes a geopoliticii moderne.

Articolul Israel – câteva repere geopolitice apare prima dată în Alexandru Cristian.

În rândurile de mai jos vă prezint viziunea lui George Cristian Maior asupra Istoriei, o viziune exprimată în ultimele două apariții editoriale. Cărți care îmbină istoria, relațiile internaționale, politologia și geopolitica, două sinteze extrem de utile în aceste vremuri.

I.Superpolitica: Triumf și eșec strategic – conducători, mari ambiții de putere și logica legitimității în ordinea statelor și în relații internaționale

Cartea Superpolitik – Superpolitica: Triumf și eșec strategic – conducători, mari ambiții de putere și logica legitimității în ordinea statelor și în relații internaționale scrisă de ambasadorul George Cristian Maior, apărută la Grupul Editorial RAO,  este un eveniment editorial de excepție  din două motive.

Primul motiv este că introduce un concept nou în gândirea politică, în științele politice dar și în relațiile internaționale Superpolitica. În viziunea autorului Superpolitica reprezintă conducerea strategică a statului. Această conducerea strategică este bazată pe un trinom securitate-prosperitate-justiție/legimitate. Acești trei piloni sunt cei care fundamentează superpolitica. Dacă realpolitik și idealpolitik au avut timpurile lor de exprimare superpolitica este conceptul care le unește și le înglobează pe ambele. Putem afirma că Superpolitica a avut în istorie nuanțe de realism și idealism politic.

Geroge Cristian Maior se axează foarte mult pe exemplele conducătorilor și liderilor în istorie. În  perspectiva sa personalitățile pot influența în mod decisiv comportamentul statelor. De asemenea a observat și a subliniat că în istorie a existat o tensiune latentă între legimitate și justiție. Evoluția statelor de-a lungul istoriei a fost extrem de sinuoasă și interesantă, autorul enumeră tipurile de stat dinastic, regalist, teritorial, statul tip națiune sau mai nou statul-piață.

Volumul sublinează că superpolitica a diferit de la un context istoric la altul și că instrumentele acesteia aveau alte valențe, dacă termenii de securitate și prosperitate îi putem compara cu puterea militară și bunăstarea justiția/legimitatea  a avut alte înțelesuri în istorie. Dacă în Epoca Antică ceva era legitim poate în cea medievală devine un act de injustiție. Autorul a descris admirabil această tensiune între aceste fenomene la scara istorie descriind latența acestora în Capitolul 2 – Conflicte, coliziuni, rivalități și fricțiuni puternice de legimitate în mișcarea istoriei–  marile religii monteiste, liberalism versus fascismul, comunismul, socialismul și liberalismul, populismul și liberalismul, suveranism și globalism dar și problema inteligenței artificiale.

Cartea ne subliniază că orice acțiune în exces poate dezechilibra conducerea strategică a statului și se poate transforma în sfârșitul unui regim, stat, epocă sau chiar al unui imperiu. Trebuie să existe un echilibru între securitate- prosperitate- legitimitate. Aici în opinia mea este cheia cărții care ne descoperă cum poate un stat să fie bine coagulat și bine reprezentat dar și durabil pe scena istoriei. Este una dintre singularele abordări în literatura noastră de specialitate a acestui echilibru care ne relevă soluții pentru succesul conducerii strategice.

      Din acest punct de vedere cartea devine  un manual pentru conducători dar și pentru oamenii politici.

În capitolele ce urmează George Maior ne prezintă exemple puternice de hiperlegitimitate pe care le-a denumit anti-strategice, exemple de acțiuni absolute de legitimitate. Exemplele și acțiunile hiperjustițiar cu consecințe antistrategice de -a lungul istoriei au fost reprezentate de Pericle, Cruciade și cruciați, Templieri, Girolamo Savonarola, Carol Quintul, Filip al-II-lea, Căderea Veneție, Robespierre, Revoluția Rusă, Revoluția Islamică, Primăvara Arabă, Che Guevara, Războaiele democrației – Vietnam, Irak și Afganistan.

Viziuni și acțiunile hiperstrategice au fost purtate de mari cuceritori, strategi, dictatori ca de exemplu Iulius Caesar, Attila, Ginghis Han, Cesare Borgia, Napoleon, Tojo, Nicolae Ceaușescu, Iosip Broz Tito.

George Maior ne relevă două exemple admirabile din istorie de dezechilibare și reechilibrare de superpolitică Oliver Cromwell și Abraham Lincoln, doi lideri care în urma unor mari tulburări/conflicte  interne  au reușit să-și reclădească statele și să le conducă spre un echilibru strategic care a  menținut Anglia și Statele Unite ale Americii pe drumul dezvoltării în istorie.

Cazurile de superpolitik sunt cazurile de succes în istorie. Marii conducători au știut să păstreze echilibrul între cei trei factori și au mânuit abil instrumentele de putere ale statului și au ajutat la apariția unor formațiuni politice, cazul Moise sau la expansiunea acestora, cazul Octavian Augustus. Alte exempe de superpolitică în istorie prezente în carte sunt Împăratul Constantin, Mahomed, Iustinian, Carol cel Mare, Saladin ( deși Saladin a reușit acest lucru din păcate nu a rezistat mult creația sa), Martin Luther, Richelieu, Wilhelm de Orania, Suleiman Magnificul, Babur și Akbar, Henric al-VIII-lea, Kangxi, Metternich, Simón Bolivar, Kemal Attatürk, David Ben Gurion, Winston Churchill, Charles de Gaulle, Jean Monnet, Dean Acheson.

În finalul cărții autorul compară elemente de superpolitică, hiperstrategie și mari viziuni de legitimitate între ruși, americani, chinezi, japonezi, arabi și turci. Un capitol extrem de relevant care oferă multe răspunsuri pentru lumea în care trăim astăzi dar și pentru conflictele pe care le trăim în prezent.

Al doilea motiv pentru care susțin că această carte este un eveniment editorial este că este scrisă foarte bine, cursiv, linear, se citește foarte ușor și oferă o multitudine de informații relevante. Este o panoramă a istoriei la nivel global care evidențează rolul major al Superpolitik în istoria lumii.

Ambasadorul George Cristian Maior  a scris o carte fundamentală pentru a înțelege lumea care a fost și care va fi. Această carte îl pune la loc de frunte alături de mari gânditori contemporani în domeniul științei politice și a relațiilor internaționale.

II.Manageri ai Istoriei – Studii și eseuri despre teoria și practica puterii în istorie înainte de inteligența artificială

Cartea Manageri ai Istoriei – Studii și eseuri despre teoria și practica puterii în istorie înainte de inteligența artificială scrisă de ambasadorul George Cristian Maior, apărută la Grupul Editorial RAO,  este o carte de referință.

Dacă Superpolitik rămâne o carte fundamentală, această nou studiu  este o sinteză a celor care au visat „managementul” istoriei, o coordonare a evenimentelor așa cum le-au planificat. Colecția de studii și eseuri dezvoltate în peste un deceniu de studiu și analiză ne developează personalități marcante ale istoriei care au visat și au dus la îndeplinire o mare parte din vise. Însă alte personaje au sfârșit dezamăgite și cu crezul în gând și în suflet până la ultima suflare,  revoluționarii Lev Troțki și Michael Collins.

Ambasadorul George Maior îl citează pe marele filosof american Reinhold Niebuhr, care scria în celebrul eseu Ironia istoriei americane despre pericolul mortal al „visurilor noastre de management al istoriei”.

Ce este un manager al istoriei? Manageri ai istoriei sunt exemple de lideri sau gânditori care au înțeles într-o cheie filosofică rolul puterii în istorie. Totodată un manager al istoriei vizează  să devină   un planficator și un coordonator al evenimentelor istorice. George Maior afirmă că acest nou volum este o simplă colecție de studii și eseuri despre filosofia și practica puterii.

Managerii  doctrinari istoriei pe care, autorul,  îi analizează sunt personalități care prin teorie sau practică  au avut acel vis despre care Niebuhr ne afirmă că poate fi chiar mortal.  Gânditorii analizați sunt Marcus Tullius Cicero, Niccolo di Machiavelli, Carl von Clausewitz, Reinhold Niebuhr, Edward Luttwak. Oameni care prin opera au scris despre importanța puterii dar și despre menținerea acesteia. Într-o formă sau alta toți au avertizat despre mirajul puterii, pericolul acesteia dar și oportunitățile pe care puterea le aduce. Cicero a scris despre etica puterii, Machiavelli despre menținerea acesteia, Clausewitz despre forma cea mai pură a puterii și anume puterea armată, Niebuhr despre dimensiunea onirică a acesteia iar Luttwak despre tehnici și strategii ale puterii.

Managerii practicieni ai puterii în această carte sunt cei care folosit toate instrumentele puterii pentru a păstra puterea și a o dezvolta în folosul patriei lor, autorul îi enumeră pe cardinalul de Richelieu, Otto von Bismarck, Winston Churchill, Woodrow Wilson, Henry Kissinger. Oameni politici, culți, pragmatici plini de mândrie și orgoliu, care au visat la rândul lor la managerierea Istoriei.  George Maior subliniează că președintele Wilson este poate singurul prezent din această galerie care a încercat și a reușit parțial să managerieze istoria Americii și a lumii. Autorul evocă și personalitatea extrem de complexă a marelui om politic Henry Kissinger singurul care a expus și în scris teoriile sale despre visul istoriei, practica puterii și dimensiunea filosofică a acestora.

Ultimii doi revoluționarii Lev Troțki și Michael Collins sunt cei care au visat la împlinirea puterii, Troțki a sperat la revoluția continuă, iar Collins la o Irlandă unică și independentă pe vecie.

O carte despre visul de stăpâni Istoria și de a conduce destinele, o carte esențială pentru oamenii politici, pentru cercetători și gânditori, pentru oameni care speră că pot realiza opere mărețe. În același timp  cartea este și un semnal de alarmă pentru cei care în lumea în care trăim încă mai speră că pot conduce, influența istoria pentru că Istoria își are drumul ei tainic plin de mistere, taine și tulburări pe care nu le putem anticipa.

Ambasadorul George Maior trage un semnal de alarmă despre crearea unor noi „zei” extrem de nocivi pentru lume și istorie, naționalismul și populismul. Acești „zei” au devenit puternici și dacă vor deveni mai puternici pot arunca lumea în mare dezordine, „zeii” trebuie să devină mai „înțelepți” și mai pragmatici în managementul istoriei, altfel nu vom mai avea Istorie.

În carte se mai ridică o importantă întrebare, cum va arăta puterea și practica acesteia, istoria și evenimentele când inteligența artificială își va face loc prin straturile puterii. De la consilierii virtuali la simple gadget-uri puterea se va transforma sub influența din ce în ce mai prezentă a noilor tehnologii disruptive. George Maior avertizează „direcțiile de management al istoriei propuse de AI, odată ajunse a fi implementate la nivelul societăților, vor genera cu siguranță temeri și anxietăți.”

Ambasadorul George Cristian Maior  a scris o carte esențială pentru a înțelege lumea care a fost și care va fi. O carte despre vis, filosofie, putere, Istorie și alte zeități, un studiu care îl reafirmă pe ambasadorul Maior ca un mare și pragmatic gânditor politic și un istoric plin de obiectivitate.

Articolul George Cristian Maior – vizune asupra Istoriei apare prima dată în Alexandru Cristian.

Geopolitica nu are o definiție unanim acceptată de toți. Ne putem referi pe scurt ca la o aplicare a unei politici într-un mediu geografic determinat. Mai exact puterile maritime au un rol diferit față de puterile terestre sau alte exemple ce se referă la o predeterminare geografică.

Statele Unite ale Americii sunt considerate cel mai puternic stat din istoria lumii din punct de vedere militar, economic și tehnologic. Dezvoltarea sa a fost determinată de o sumă de factori geografici. Perioadele de dezvoltare ale Statelor Unite sunt diferite. Putem vorbi de o primă perioada de consolidare  a statului între 1776 și 1860, urmată de turbulența Războiului de Secesiune între anii 1861-1865. Apoi refacerea unității și trecerea la un izolaționism pe scena lumii între anii 1865 – 1917. Putem spune că anul 1918 este anul în care Statele Unite ale Americii se implică direct și activ pe scena politică a lumii, lăsând izolaționismului geopolitic și geostrategic.

România a avut un alt ritm de dezvoltare, început cu statele românești medievale, trecând prin domniile fanariote și culminând cu unificarea și consolidarea statului român modern. Spre deosebire de Statele Unite ale Americii, țara noastră s-a aflat la confluența a trei mai imperii și a trei mari interese geopolitice, Imperiul Habsburgic, Imperiul Țarist și Imperiul Otoman. Trebuie subliniat  că la începutul istoriei politice România s-a aflat între Regatul Apostolic al Ungariei, Uniunea Polono-Lituaniană și Imperiul Otoman, până la începutul secolului al-XVI-lea.

Geografia a fost darnică cu Statele Unite ale Americii, plasând-o într-o masă continentală masivă, cu relief bogat și divers, protejată de două mari oceane și având doi vecini cu un potențial geopolitic redus. Statele Unite ale Americii a devenit printr-o politică calculată o putere thalassocratică, adică o putere care stăpânește mările și oceanele.

Geografia cu România a fost generoasă prin varietatea reliefului și prin bogăția sa, dar așezarea la nivel planetar ne-a făcut să ne luptăm pentru statalitatea noastră. România a devenit în prezent o putere medie care depinde din punct de vedere al asigurării statalității și suveranității de marea putere americană. Afirm acest lucru pentru  că puterea militară a N.A.T.O.,   fără Statele Unite ale Americii, nu poate face față pericolului militar ruso-chinez.

Și totuși de ce aceste două țări s-au apropiat ? Un prim răspuns se află în istoria Americii care a atras poporul român, lupta americanilor pentru dobândirea independenței a simbolizat un imbold pentru românii din cele trei provincii istorice. Este un răspuns care se află dincolo de istorie și geografie.

Revenind la istorie și geografie apropierea dintre țări a fost stimulată de expansiunea americană spre comerțul intens în zona Mării Negre și a strâmtorilor Bosfor și Dardanele. Primul contact româno-american a fost reprezentat de sosirea vasului comercial Acofi sau Acafi aflat sub pavilion american în anul 1843 în portul Galați. Puterea americană se dezvolta rapid și avea nevoie de resurse iar poziția Principatelor Române era extrem de stimulativă pentru orice stat în plină dezvoltare.

Observăm un primar interes geopolitic, geostrategic și geoeconomic al Statelor Unite ale Americii. Din partea țării noatre a avut loc o puternică deschidere pentru modelul american de independență și dezvoltare, subliniem aici relația marelui om politic Ion Ghica cu John Brown ministrul plenipotențiar al  Statelor Unite ale Americii la Constantinopol și admirația lui Nicolae Bălcescu la adresa Statelor Unite și a istoriei sale.

În prezent după aproape 180 de ani de contacte directe și 140 de ani de relații diplomatice permanentizate, cu anumite perioade de întrerupere 1940-1946, de la ultimul ambasador al unei Românii democratice la Washington D.C. Radu Irimescu ( ambasador între anii 1938-1940 ) la primul ambasador al unei Românii comuniste la Washington D.C. Mihail Ralea ( ambasador între anii 1946-1949) relațiile sunt marcate de existența unui Parteneriat Strategic.

Miza geopolitică a acestui Parteneriat Strategic este poziția României de pivot geografic al istoriei în istmul ponto-baltic. O poziție ce permite așezarea unui cap de pod între blocul continental franco-german și cel rus. Geopoliticianul eurasianist A. Dughin scrie în teoriile sale că acest bloc va distruge supremația americană în Europa. Geopoliticienii americani știu ca o astfel de poziție va împiedica formarea unui bloc puternic și va produce un echilibru al balanței de putere.

Astfel Cortina de Oțel despre care am scris este un obiectiv central al geopoliticii americane în Europa, alături de balansarea puternică spre Pacific și zădărnicire extinderii artificiale a teritoriuluui chinez în marea Chinei de Sud.

Împlinirea acestor două imperative geopolitice și geostrategice va menține puterea americană la același nivel și bunul hegemon își va păstra poziția pe scena lumii, un hegemon cu valori democratice având  un model puternic de piață liberă.

Mizele geopolitice ale Parteneriatului Strategic sunt ajutorarea unui stat pivot care va duce la coagularea în jurul său a țărilor din istmul ponto-baltic.  Acest lucru urmat și de întărirea Poloniei va menține o  puternică poziție  geopolitică americană  în Europa. Astfel Statele Unite ale Americii le vor demonstra aliaților săi că se poate conta pe bunul hegemon și că zădărnicesc eficient  expansiunea sino-rusă.

          O șansă istorică pentru ambele state care va fi jucată cu succes de ambele țări , România și Statele Unite ale Americii pentru că așa le-a “ condamnat ” Istoria.

Articolul   Parteneriatul Strategic dintre România și Statele Unite ale Americii – idei geopolitice apare prima dată în Alexandru Cristian.

S-au scris multe cărți despre relația Israel – Statele Unite ale Americii ce conțineau  teme istorice, geopolitice și politice. S-au publicat și studii cu un caracter conspiraționist, însă puțini autori au descris bazele relației speciale între Israel și Statele Unite ale Americii, o relație comparabilă cu cea dintre Marea Britanie și Statele Unite ale Americii.

Relația aceasta atât de specială se bazează pe trei factori. Primul factor este puternica legătură cultural-sangvinică între cele două țări, bazată pe diaspora evreiască americană care a pus la umărul la dezvoltarea și stabilitatea statului evreu. Al doilea factor este reprezentat de modelul politic abordat de ambele state și anume democrația coroborată cu drepturile fundamentale ale omului. Un al treilea factor este mirajul cultural, mirajul cultural american care atrage Israelul și mirajul cultural-istoric al Israelului care provoacă interes și atașament din partea Statelor Unite ale Americii

Cele două state au viziuni convergente ce țin dincolo de geopolitică. De ce afirm acest lucru ? Statele Unite sunt convinse că sprijinirea Israelului atrage multă ură și multe turbulențe în zona Orientului Mijlociu din partea dușmanilor istorici ai statului evreu, însă Statele Unite au ignorat aceste manifestări și de ani întregi au susținut Israelul chiar dacă interesul imediat al statului american era urmărirea unei geopolitice bazate pe păstrarea unui status-quo. Un alt fapt istoric demn de remarcat  este relația excelentă între diverși președinți americani și premieri ai Israelului.  Putem să oferim câteva exemple recente, William Jefferson  Clinton și Itzhak Rabin, William Jefferson Clinton și Ehud Barak, Donald Trump și Benjamin Netanyahu.

Sprijinirea puternică a Israelului a însemnat legitimarea Americii ca un adevărat prieten și aliat, un stat care ignoră interesul imediat geopolitic pentru sprijinul unui stat aliat. Observăm acum mutațiile geopolitice în zonă și anume repoziționarea strategică a statului evreu, situație posibilă doar cu sprijinul Statelor Unite ale Americii, o situație ce a ignorat geopolitica clasică dar a dus la  întărirea păcii și a stabilității. Un alt beneficiu a fost înclinarea balanței de putere regională spre Israel și aliații săi, Iranul pierzând aliați în idealul lor de impunere a modelului politic și social teocratic.

Acordurile de pace Abraham ( Avraam)  dar și alte viitoare  acorduri sunt opera unor oameni care s-au bazat pe relația specială între cele două state, Israel și Statele Unite ale Americii,  dar și pe dorința exportării modelului civilizațional spre lumea musulmană. Un rol special pe lângă președintele Trump și premierul Netanyahu, l-a avut consilierul special pentru Orientul Mijlociu al fostului  președinte Statelor Unite ale Americii, Jared Kushner. Nu trebuie uitat nici rolul primului ambasador american la Ierusalim David Melech Friedman și al ambasadorului Emiratelor Arabe Unite în Statele Unite ale Americii Youssef al Otaiba. Oamenii politici trebuie să urmărească binele public și căi pentru a dezvolta țările lor iar diplomații trebuie să faciliteze acest drum.

O relație specială bazată pe decenii dar și pe secole de istorie care are ca final scop instaurarea păcii în Zona Extinsă a Orientului Mijlociu. Cred că în noua administrație ambele țări își vor continua relația specială ce depășește geopolitica.

            Acest drum va instaura o pace solidă în Orientul Mijlociu și o înțelegere profundă între țările din zonă, culminând cu recunoașterea deplină  a statului istoric și geopolitic al Israelului.

Articolul Dincolo de geopolitică – relația Statele Unite ale Americii- Israel apare prima dată în Alexandru Cristian.